Poveschite | Călugărul încurcat în căile Domnului
331
single,single-post,postid-331,single-format-standard,ajax_fade,page_not_loaded,,qode-title-hidden,qode_grid_1300,footer_responsive_adv,qode-content-sidebar-responsive,qode-theme-ver-9.5,wpb-js-composer js-comp-ver-4.12,vc_responsive
Calugarul

Călugărul încurcat în căile Domnului

Faceți cunoștință cu Haralambie, un călugăr timid cum rar ați mai văzut. Atât de timid, că și de el se rușina. Nu era om înalt și nici subțirel, dar drept în fața Domnului, căci tatăl său, să-i fie iertate păcatele, era cunoscut în sat după judecata-i ageră și curată. Iar micuțul Haralambie a fost crescut slăvind adevărul și temându-se de toți sfinții până la Duh și Tată. Câți oameni nu se adunau să-și tocmească necazurile la tătână’su, și Haralambie își întindea burta sus pe căpița de fân și urmărea socotința mai ceva ca la școală. Își purta mândria ca pe-o stea în piept, să prindă curaj înaintea ispitelor. De mâna părintelui era muncă grea, dar Haralambie nu se găsea mai mulțumit.

Într-o duminică, pe când mumă’sa era plecată în târg după merinde, două căruțe s-au oprit în poarta lor. Patru flăcăi înfinși în scandal s-au îndemnat în mijlocul gospodăriei, strigând după tatăl lui Haralambie – și cât se rugase mămuca de micuț s-o însoțească în târg, iar Haralambie, fără rușine, se arătă sudat de tătână’su ca un al treilea picior. Așa a fost dat de sus…

Năstrușnicul Haralambie a țopăit făr-a fi zărit sus pe căpița de fân ca un mic spion. Dar ce i-a fost dat micuțului să vadă, nu va mai uita nicicând. Flăcăii înfierbântați erau frați. Cel mare, logodit cu copilă de boier, sau mai bine zis fost logodit, se vedea nedreptățit de chibzuiala tatălui lui Haralambie cu boierul, căci avea el un simț pentru ticăloșie fără egal. Și boierul cerându-i înțelepciune, a înțeles ce are de făcut. A silit-o pe netrebnica Anișoara dincolo de munți să-și răcorească mofturile, că de nu, îi răcorea averea.

Satul era mic, dar avea gura mare. Flăcăul a aflat numaidecât și și-a luat ceata de frați să-și judece furia la cel ce i-o pricinuise.

– Bădie, ieși la lumină! Caut vorbă la mata, strigă cel mare cu glasul grav și ambițios.

Din spatele casei, tatăl lui Haralambie își mâna pașii agale spre flăcăi. Ce-o fi fost în capul lui, numai el și bunul Dumnezeu vor ști, dar flăcăii n-au căpătat nici urmă de spaimă de la el.

– Să vă fie ziua bună, feciorași! Ce isprăvuri v-aduc pe la mine?

– Sunt mâhnit, bădie. Aleasa inimii a plecat urechea la ispita socrului și a gonit fără vorbă la mine dincolo de munți.

– Așa zici, c-a plecat ispitită?

– Cum altfel, bădie? se răsti cel mare. Dar mata cum crezi? Când azi îmi jură supunere și mâine n-o mai pomenesc?

– Metehnele tinereții, flăcău… caută să nu pui la suflet. Câte n-am fi zis și eu și tu de vârstă fragedă?

– Bădie, nebună nu era, încercă mai cu calm cel mare, iar eu am mai simpatizat și cu altele și știu eu ce-s alea metehne. Logodnica mea mă drăgostește mai înfocat cum niciuna vreodată.

– Ehe, apoi stai fără griji, flăcău. Nici diavolul nu poate ispiti atâta iubire. Mergi la treburile tale ș-așteapt-o. Va face cale-ntoarsă cât n-ai timp să torci un fus de dor.

– Dacă așa crezi, bădie, atunci să-ți ajute Dumnezeu! se apropie hotărât cel mare, îndemnându-i și pe frații lui să-l închidă într-un cerc pe tatăl lui Haralambie. Că dacă aflu că ispita a ciripit din alt plisc, mă învoiesc să-l tai cu mâna mea.

Tatăl lui Haralambie nu scornea nicio grimasă. Îl privea drept în ochi pe mojic de parcă avea nouă vieți. Flăcăului îi transpira toată mânia pe chip.

– Eu nu cred decât în bunul Dumnezeu, flăcău, și dacă aș fi în locul tău, nu m-aș da peste cap să caut răsplată altora. E orânduială destulă pentru toți și mare-i împărăția cerurilor, dar să-ți zic drept, nu m-aș înfățișa la poarta ei cu un plisc în plus.

Cel mare și-a apropiat gura de urechea tatălui lui Haralambie și i-a șoptit:

– Dar cu unul în minus, te-ai înfățișa, bădie?

Și cum s-a dat înapoi cel mare, frații lui l-au și repezit în genunchi pe om.

– Te învăț eu minte să nu mai spurci tu treburila altora! a glăsuit cu trufie cel mare. Băieți!

Haralambie… bietul Haralambie a fost martorul unui cumplit praznic de lovituri. Picioarele și pumnii însetați ai fiarelor l-au făcut una cu pământul pe sărmanul om. Tatăl lui îi cunoștea tabietul și, deși nu-și aruncase ochii o dată, știa că odrasla sa e pe coama de fân, urmărind speriat. Ar fi vrut să-l mai soarbă din ochi o dată, dar nu a mai fost rost, căci ce bun avea să iasă din uitătura unui om mort?

Nu știu dacă haimanalele au urmărit să-l răpună, dar asta au dobândit, căci la finele săptămânii, după cinci zile de stat la pat, tatăl lui Haralambie și-a dat duhul, lăsând în urmă suferință îndestulată. Fusese multă lume la priveghi, dar tot atâta s-a și făcut uitată la nevoie și muma lui Haralambie a trecut foc greu muncind să-l țină.

Cu chiu cu vai, Haralambie a crescut și a învățat, ba chiar era dat exemplu în școală, dar neprihănitul s-a zăvorât ca într-un cocon înăuntrul său. Și uite-așa au trecut anii și femeia ce i-a dat viață, îmbolnăvită devreme de apăsări, a trecut în neființă, lăsându-l pe Haralambie fără seamăn pe lume și cu vorbă să se călugărească.

Și ce-i drept, nimic nu-l mai lega pe bietul Haralambie de gospodăria părintească ori de satul ingrat. A luat traista cu cărți și drumul spre mănăstire.

 

Avea nici douăzeci de ani când starețul Teofan, om bătrân și chibzuit, l-a luat în inima Domnului la o mănăstire măruntă, ridicată acum mult timp cu propriile mâini. Acolo mai erau alte șase suflete ce-au ales calea postului și-a rugăciunii, printre care Pricopie, omul de bază al starețului, ce urma să-i succeadă.

Starețul avea ochi pătrunzători, deloc rușinoși, și despuia omul de toate măștile și gândurile lui până la spirit. Iară Pricopie, deși cel mai înaintat în ani dintre călugări, nu era material de stăreție, căci vedeți voi, dacă a izbutit să-i adune pe ceilalți în jurul său, a făcut-o prin caracterul său impunător și starețul Teofan voia o inimă senină în locul său și nu un dictator. Și, cum mai lesne e să bați fierul cât e cald, starețul l-a luat pe Haralambie ca pe noua lui șansă, căci a văzut dincolo de sfioșenia lui un om drept și semeț. Cât despre ceilalți, erau oameni buni și aveau chemarea Domnului, dar le lipseau sarea și piperul. De atâta călugărie, au dat în monotonie și își duceau ziua într-o hibernare profundă a simțurilor.

Așa că, Haralambie a primit o odaie curată, straie potrivite și o ucenicie pe măsură. Era cel mai crud, dar departe de a fi cel mai bleg. Starețul, ușor, ușor, i s-a strecurat în inimă ca un adevărat cârmaci, devenindu-i duhovnic. Îl sătura de cărți dar îl și muncea, îl asculta și-l povățuia și uite-așa, pitiș, îl tămăduia de bolile îngrijorării. Ce nu și-a dat seama, a fost că și Haralambie a pătruns în sufletul său în aceeași măsură, devenind feciorul ce și l-a dorit odată.

Mănăstirea era singuratică la poale de munți, dar nu departe de un târgușor – să fi făcut cinci, șase ceasuri la pas. Și cu rândul, fiecare dintre călugări mergeau la capăt de săptămână să aducă de-ale gurii. Venise rândul lui Haralambie, care, deși mai fusese de câteva ori și drumul nu-i era străin, nu putea să se desfacă de năduful agitației. Și uite-așa, din zorii zorilor, s-a pornit la drum, cu rugăciune aprinsă și binecuvântat de stareț. Din urma lui, privirile geloase ale lui Pricopie mai degrabă îi prevesteau furtună decât să-l aline pe sărman.

Încolțită în buricul unui podiș sufocat de verdeață, mănăstioara avea strajă pe gorunii și fagii cei mai zdraveni și, cum îi tot dădeai spre târg, din urmă, buștenii se asemuiau cu tuleiele unui chip stâncos. De o frumusețe nedescrisă, ținutul părea neexplorat, până și cărarea ce sfârșea în târg aparținea mai mult codrului decât omului. Haralambie număra pașii să-și abată gândurile de la negura minții, dar stratagema când mergea când nu, căci își arunca ochii în spate la orice suflu de vânt ori greiere. Nici să pomenim de-o eventuală ciocnire cu alte suflete.

Până una-alta, pașii săi grăbiți l-au dus la destinație. De-ar săvârși în două ore cu piața, numai bine i-ar rămâne prilej s-ajungă acasă pe muchie de lumină. Și cum numai cei îngrijorați fac, organizarea tânărului fusese fără cusur.

Dar ce să vezi? La trei ore de casă și de întuneric, neprihănitul își cocoșă spinarea de povara căruciorului înțepenit într-o mocirlă. Ce Dumnezeu i-o fi trebuit să ia și sacul de cartofi dăruit de preacredinciosul negustor? își tot repeta, ștergându-și fruntea de sudoare. Cu apele trecându-l tot trupul și opincile gata să-i crape, Haralambie a pornit o avalanșă de cruci ca o babă întârziată înaintea bisericii. Apoi și-a stupit bine palmele umflate și roșii și dă-i o ultimă sforțare. Al necuratului cărucior a pocnit drept în mijloc, trântindu-l pe Haralambie în noroi.

– Tu-i candela sfântă ș-aprinsă, moș Ivane, cu barabulele tale! se descărcă Haralambie, că se și miră ce neghiobie a scos pe gură.

Mare lucru c-a ajuns el și până acolo cu așa sarcină, că de ceva vreme se împotrivea dealului și călugărașul nostru mai era și-n zi de post. Dar iată că descumpănirea nu-și găsise gazdă bună, căci noaptea dădea târcoale și Haralambie n-avea de gând să o întâlnească pe drum. Se apucă îndată să meșteșugărească la cărucior ca un priceput.

Pe băncuța din fața mănăstirii, starețul își dirija rugăcini spre cerul înnorat. Trecuse răstimpul lăsat întoarcerii băiatului, ba chiar mult mai generos, și nici urmă de dânsul. Ofturile bătrânului stareț curmau în pieptul vântoasei pornite.

– Pricopie!

Acesta, la o strigătură distanță, parcă intuind, își făcu apariția într-un suflu, sărutându-i mâna cu poftă.

– Lasă, las-acum, Pricopie, l-a tăpșit starețul pe moalele capului. Ia după tine pe unul din feciori și mânați spre târg de vedeți ce-i cu nătângul de Haralambie de n-a isprăvit nici pân-acum.

– Sărumâna, preasfinție, și facă-se voia ta, dar mai degrabă m-oi duce singur, să nu pun în primejdie viața aproapelui meu, fie el oricare.

– Mari vorbe spui, Pricopie, demne și de urechea Domnului nostru, dar fii cu băgare de seamă la amărăciunea vremii.

– Știu dealurile astea mai bine ca pe mine, preasfinție, și cu tot cu jalea asta, ți l-oi aduce întreg pe fratele nostru.

– Domnul nostru Iisus Hristos să-ți fie călăuză, i-a schițat o cruce pe chip, săvârșind treimea degetelor pe ochiul stâng. Să v-aducă-napoi fără-ntârziere.

Pricopie, cu ochii licărind ca doi tăciuni, se avântă îndată în direcția necazului, evaporându-se în pâcla proaspăt așternută. Ce șansă mai bună de-a se dovedi în fața starețului?

Păgubașul nostru, întinat până la piele, reușise să închege cadrele din lemn plesnite și, adunându-și toată forța la pârghia căruciorului, a urnit matahala din impas. Un bob de satisfacție și-a permis bietul Haralambie, căci noaptea și-a întins oghealul până aproape de el și dacă asta nu era-ndeajuns, se mai scuturau și norii bulbucați. Și dă-i, și dă-i cu stăruință înainte. Când dai de greu, calea pare mai sinuoasă și fără îndoială mai lungă și Haralambie blestema cartoafele lui moș Ivan, dar nici că le lăsa în drum.

Se lăsase întuneric și ploaia se întețise cât ai fi numărat un măgar de-o sută de ori. Buimăcit de răscrucea în care zăbovea, Haralambie își scărpină ceafa murată de apă și transpirație deopotrivă. Încotro să fie mănăstirea? Doar mai fusese pe-acolo, dar pe lângă condițiile îndărătnice, îl dejuca și oboseala. Trei drumuri, trei posibilități. Le cântări pe rând, apoi mai aruncă o dată ochii la sacul de cartofi, mustăcind câteva blesteme.

– Piatră de-ai mai bate, Doamne, că-n rest cu de toate m-ai ocărât!

Nu cobi, Haralambie, no cobi! Tânărul călugăr, primejdios doar propriei sale existențe, se trezi în plină ploaie cu gheață. Și cum nu era pregătit pentru astfel de prăpăstii, își înghiți cuvintele și trase căruciorul pe drumul ce părea mai umblat.

Trei ceasuri mai încolo, vremea se cuminți, iar Haralambie pesemne că se rătăcise. Nu tu lumină, nu tu semne, nici o țipenie de om, nimic. Intrase spaima în sărmanul om și, la drept vorbind, cui nu i-ar fi? Răceala ce se așternuse, cuteza la sănătatea lui ca musca la miere. Nu cobi, Haralambie, nu cobi!

Mult nu mai avea să ducă, dar nici nu mai trebuia, căci o luminiță îi scânteia în ochi călugărașului mai ceva ca steaua nașterii Domnului. O urmă credincios ca pe o chemare.

Un câine hodorogit anunță stăpânii de sosirea musafirului. Haralambie lepădă toarta căruciorului și-și trase sufletul. O behăitură mută și câteva tălăngi stârnite, i-au dat de înțeles că dăduse de o stână.

– Care ești acolo, omule? o voce groasă răsună dincolo de o fereastră măruntă.

– Om bun, de-al Domnului! abia deschise gura Haralambie.

– Ce treabă cauți cu noi?

– M-am încurcat cu vremea asta și… aș vrea să… dac-ați putea… adică…

Un bărbat pe la patruzeci, înalt și voinic, s-a arătat în fața lui înainte să-și găsească vorba. Ținea o lumânare. S-a oțărât la potaia ambițioasă, de iute s-a liniștit. Haralambie și-a dres gâtlejul speriat.

– Aș putea, i-a răspuns baciul, dar ce-ți trebuie?

– Să mă ajutați s-ajung la mănăstire.

Voinicul s-a apropiat de el, cercetându-i chipul și portul.

– Nici vorbă de așa ceva! Poftește tu înăuntru să nu te prindă vreun păcat, l-a smucit îndată spre căscioară baciul. Muiere!

– Nu pot sta, vă prea mulțumesc, m-așteaptă frații mei la mănăstire. S-or fi îngrijorând…

– N-aveai tu atâta grijă, doar au văzut și ei vitregia de afară. Anișoară!

Numai ce intraseră în căscioară și își făcuse apariția o femeie suptă și frumușică. Purta o cămașă lungă de noapte cârpită în câteva locuri, băgă de seamă Haralambie în bătaia lampei ce o ținea aceasta. Un țânc îi scutura cămașa în timp ce se ascundea după ea.

– Anișoară, scoate degrabă niște urdă proaspătă și mămăligă ș-așază masa!

– N-aș vrea să vă stânjenesc, zău…

– Nici s-aud! îi curmă vorba baciul. Leapădă straiele astea ude că-ți aduc schimburi îndată.

Ce să facă Haralambie? A ascultat de vocea impunătoare a bunei gazde. Măcar acum se liniștise și el, chiar dacă îngrijorarea sa luase calea mănăstirii, spre stareț.

Schimbat și hrănit bine, Haralambie își făcuse trei cruci mari și continuă cu o cană de lapte. Erau doar ei doi la o mescioară și în mijlocul lor, lăcrima o făclie.

– Să mă ierți, te-aș fi ospătat cu vin, dar nu ținem. Suntem oameni simpli, avem câteva oi și de pe urma lor trăim.

– Mai bun ca laptele ăsta n-am pomenit, spuse Haralambie și sorbi din el cu poftă.

Baciul se amuză ca în fața unui copil șugubăț, bătându-l pe umăr părintește. Haralambie nu putea să-și scuture stânjeneala, privind întruna la straiele cârpite ale gazdei sale, căci cele de pe el păreau proaspete și nepurtate.

– Să-ți fie de bine dară, omul lui Dumnezeu, și să mai treci pe la noi ori de câte ori ai poftă.

– Bogdaproste! Am să mă rog să v-ajute Dumnezeu.

– Eh, nu-l deranja pentru toate ciurucurile, o fi și el ocupat cu lucruri mai demne, îi zâmbi strâmb baciul.

– Bunul nostru Tată e prezent peste tot și e chiar aici în odaia asta. El nu e mărginit, ci le știe și le face pe toate, sări Haralambie ca înaintea unui pocit, cumpătat totuși, așa cât îi permitea firea lui domoală.

– Bag seamă că-ți cunoști slovele, dar nu se hărăzesc oricui. Am păcatele mele ce mă muștruluiesc din zori și până-n toiul nopții, își rezemă fruntea pe una din mâini baciul.

– Cu toții avem. Nu-i suflet pe pământul ăsta neatins de patima diavolului, așa spunea tătuca meu. Și să iertăm și cele mai cumplite fapte, căci în împărăția cerului nu ești primit cu inimă-ndoită.

– Mare om, tatăl tău. Eu n-am fost binecuvântat de povețe părintești, ci mai degrabă suduit și scărmănat… și eu și cei trei frați ai mei. Eu trebuia să-i ocrotesc și să-i hrănesc, că eram cel mai mare, dar mă îndrăcise viața. Și-mi pusesem ochi pe fată de boier să scap de caznele sărăciei… pe Anișoara, de dânsa-i vorba. Tatăl ei avea cirezi și pământuri cu duiumul, dar când a aflat de mine…

Deodată Haralambie își aminti de cei patru flăcăi ce-i pricinuise moartea tatălui și cât de asemănător era omul din fața sa cu cel mai fioros dintre ei. Pe măsură ce baciul povestea, Haralambie își aminti loviturile flăcăilor atât de viu, că parcă dădeau în el. Să fi fost omul acesta călăul preaiubitului său părinte?

– … și-am fugit după dânsa. Am găsit-o și-am luat-o de nevastă împotriva dorințelor boierului. Dar de unde am crezut că greutățile mi s-au ușurat, socrul a vândut totul și a risipit averea pe nimicnicii, lăsându-ne de izbeliște.

Haralambie ascultă și inima i se zbătu învolburată. Umbrele ce brăzdau pe fața aspră a baciului, păru să alcătuiască chipul unui demon. El era, el… păgânul ce-i mohorâse viața, atâta gând umbla în capul său. Să i-l fi pus Cel de Sus în cale ca să-și răzbune tatăl?

– Acum văd câte de multe le-am greșit, continuă baciul și după un oftat, iarăși continuă. Eh, să fim sănătoși cât mai avem, că la judecata cerească, vrem nu vrem, cu toții nimerim.

Tânărul călugăr era întors pe dos. Nu scotea nici urmă de zgomot, ba chiar puteai să-l socotești mort.

– Anișoara ți-a întins un așternut în odaia din capăt. Ai fi și tu osândit de-atâta pacoste, se ridică baciul și-l îndrumă pe Haralambie.

Acesta, posedat de gânduri negre, nu spuse nimic. S-a îndreptat cu pași mărunți spre culcuș, cum ar descrie unii – ca un strigoi. Cum s-a așezat, ciolanele i-au început a tremura. Respirația i se adâncise și gura i se încleștase. Amintirea nefericitului episod nu-l păsuia câtuși de puțin.

Horăitul baciului îl afundă și mai mult în ură. De ce altceva să-l fi rătăcit Domnul tocmai în casa vrăjmașului? Trebuia să-i vadă fața nelegiuitului. Se ridică în picioare și se apropie de patul lor. Luna, strecurată prin pânza fină a norilor, îmbăia pământul cu o lumină albăstrie. Baciul cuprindea pe nevasta-sa între brațele sale ca de stejar. Era senin. Se odihnea aievea unui copil nevinovat. Asta-l zădărî și mai tare pe Haralambie. Cum un mișel ca dânsul să aibă somnul lin?

S-a năpustit la cuțitul de pe masă și apoi asupra baciului, încordat ca un arc. Și când să descindă lovitura răzbunătoare, din brațele mamei și-a arătat fața copilașul lor. Avea aceeași vârstă pe care o avea Haralambie când cu peripeția. Înverșunatul s-a înmuiat deodată. Îi mai fremătau gânduri de-a duce la bun sfârșit actul, dar nici pe-aproape la fel de arzătoare.

Și nici bine n-a coborât brațul amenințător, că din depărtare, a zguduit văzduhul clopotele mănăstirii. Și-n tihna nopții, vuietul cutremura toată valea de parcă era prinsă într-un snop. Haralambie înlemni când ochii treziți ai baciului se înnodaseră pe mâna ce încleșta cuțitul. Neclintiți, au trecut prin câteva momente de cugetare, până când baciul s-a hătit asupra lui Haralambie ca asupra unui câine turbat, deposedându-l de cuțit și punându-l la pământ. Anișoara țipă cât putu de tare. În câteva clipe, că nici potaia nu avusese timp să-l simtă, apăru în ușa de la intrare o figură semeață. Până să aprindă lampa Anișoara, noul sosit se încăieră la trântă cu baciul. Câteva răcnete musteau în odaie după fiecare lovitură auzită. Când se făcu lumină, se liniștiseră și spiritele.

– Apoi, așa îmi mulțumești tu mie, obraznicule? Și tu cine mai ești de te bagi în treaba altora, răsuflă fugărit baciul, privind la omul de jos, care nu era altul decât Pricopie.

– Frate Pricopie! dădu să-l întoarcă Haralambie.

Dar ce să vezi? Pricopie sfârșise înjunghiat în încăierare, că nici două vorbe nu mai putea scoate.

L-au repezit spre târg, dar n-au apucat s-ajungă că zilele lui Pricopie sfârșiseră. Baciul opri căruța și privi la mort, apoi la Haralambie. Acesta tremura ca o vargă. A stat pe gânduri un timp. A oftat adânc și l-a împins pe Haralambie jos din căruță.

– Știi să rostești rugăciuni morților? i-a glăsuit răspicat baciul.

Acesta dădu din cap, că gura-i era încleștată de necaz. Baciul i-a aruncat un hârleț, zicându-i:

– Sapă-ți scăparea, călugăre! De la mine n-o să se afle nimic.

Haralambie, priponit de hârleț, era la doi pași de leșin. De ce eu, Doamne, după ce mi-am închinat viața Ție? De ce eu? Așa răsunau în capul lui Haralambie întrebările, ca vuietul de adineori al clopotului. Și tot așa, deodată îl cutremură un gând ca un tunet. Parcă însuși tatăl lui coborâse asupra-i.

– Nu pot! N-o pot face! Să-i dăm la mănăstire! Mă las la mila și înțelepciunea starețului.

Zis și făcut. În alte două ceasuri, starețul privea când la ce doi oropsiți, când la trupul țeapăn al lui Pricopie. Starețul părea mai calm ca noaptea, ori să fi fost sub aburii de șoc? S-a apucat să-l atingă pe Pricopie pe la cap, la mâini, pe la picioare, făcând cruci întruna.

– Părinte, încercă baciul s-o dreagă, băiatul mata a vrut să fie corect și eu știu, să m-ajute Dumnezeu, că nu-i ușor să mărturisești fapte ca acestea. Mai demult și pe mine m-a pus diavolul la grea-ncercare și Dumnezeu mi-e martor că nu le-am trecut. Am fost laș și am fugit din fața dreptății. Și iată cum trag și-acum păcatele după mine ca pe niște lanțuri grele.

Starețul Teofan tăcuse mâlc, parcă nu auzise nimic din cele spuse. Conjura rugăciuni, așa cât să le audă doar el și Tatăl.

– Era tătuca meu în fața căruia te-a încercat necuratul, a șoptit blând Haralambie, strecurând o lacrimă răzleață.

Baciul, un ghețar de om, s-a topit pe loc. Fără alte vorbe, a sărit asupra călugărului isprăvit și l-a strâns în brațe ca pe un frate ce nu-l mai văzuse de ani buni. Și cu ochii umeziți i-a șoptit:

– Cât te-am căutat, omule! M-am rugat zi și noapte pentru tine. Ah, de-aș putea da timpul înapoi! Aș îndrepta nenorocirea asta…

Baciul s-a prăbușit în genunchi și i-a pupat mâna lui Haralmbie, gâfâind.

– Iartă-mă! Iartă-mă, omule!

Haralambie se tulbură de tot. Atâtea pățanii într-un timp așa scurt i-au dat lumea peste cap. Era îngrozit și totodată îi vibra un soi de mângâiere privind la îngenuncheat.

Și cum căile Domnului sunt de-a dreptul încâlcite, Haralambie l-a săltat pe baci și l-a strâns în brațe cu atâta trudă câtă găsi. Drept spuneai că-l luase pe tată’su în brațe. Zadarnic să descriu emoția izvodită din floarea iertării. Tremurau și plângeau, plângeau și gemeau, gemeau și râdeau. C-o fi fost voia Domnului, sau poate starețul era un înger, ori el încă respira și, prinși în vâltoare, nu și-au dat seama, mortul a început să miște și să se tânguie. Și durerea ce-o văita a fost cel mai frumos semn de la Dumnezeu, sau cine știe, poate chiar de la răposatul lui tată.

L-au mânat repede înăuntru și starețul, om priceput și școlit, l-a pus pe Pricopie în două săptămâni pe picioare. Ce mai veselie se încinsese la mănăstire când Pricopie și-a putut relua funcția, căci după fapta sa, starețul Teofan s-a convins de vrednicia lui.

Și Haralambie? Păi, bietul nostru călugăr a rămas prieten cu baciul, și în sprijinul atâtor apropiați, s-a dezvățat de sfiiciune și a luat calea cărții, devenind și dascălul târgului. Și cu o trăsurică oferită de obște, Haralambie pleca și se întorcea la mănăstire zi de zi, luând și pe băiatul baciului, fiindu-i învățăcel.

Până-ntr-o zi când o tânără zglobie i-a tăiat calea și l-a trântit la pământ pe Haralambie.

– Să mă trăsnească Dumnezeu! Așa mândrețe de femeie nu bănuiam să existe nici în grădinile raiului.

Nu cobi, Haralambie, nu cobi! S-a ridicat într-un suflet și a gonit după dânsa… dar asta-i o poveste pentru altă dată.

No Comments

Post A Comment

O lume nouă în fiecare săptămână
Te anunțăm noi când apare.
Încalecă!
Nu-ți fă griji, poți descăleca oricând.