Poveschite | Cel din urmă tren
486
single,single-post,postid-486,single-format-standard,ajax_fade,page_not_loaded,,qode-title-hidden,qode_grid_1300,footer_responsive_adv,qode-content-sidebar-responsive,qode-theme-ver-9.5,wpb-js-composer js-comp-ver-4.12,vc_responsive
CEL DIN URMA TREN

Cel din urmă tren

Într-o zi de august, necruțător de călduroasă, Anastasia, întinsă pe iarba aproape uscată, smulgea petalele unei gălbenele, una câte una. Buzele ei jucau în vorbele eliberate, ce numai ea le auzea.

Avea ochi blajini și luminoși ca două perle scăldate în soarele amiezii. Purta o rochie albastră, spălăcită, una de care timpul s-a îndurat… și care încă îi învelea trupul mlădios. Eleganții pantofi ce-i avea aliniați lângă ea, păreau și ei de-o vârstă cu rochia.

După ce sacrifică și ultima petală, avuse un moment de muțenie fizică. Imediat zâmbi și se întinse ca o pisică leneșă. Cerul, senin dar înțesat de nori mătăsoși, îi comunica prin limbajul formelor. Anastasia descifră curând câteva din taine și lărgi zâmbetul până-n urechi, ba chiar scăpă și câteva hohote copilărești. Poate că o ființă mai desfătătoare nu exista în tot satul său.

Anastasia nu mai era fată de mult timp. Deși pielea întinsă îi câștiga dreptul de-a fi zgârcită cu mărturisirea anilor, Anastasia era trecută de patruzeci. Frumusețea ei fusese mulți ani un trofeu râvnit din toate colțurile regiunii, dar unul imposibil de câștigat, încât unuia singur îi revenea toată împărăția ființei ei și toată suflarea știa acest lucru.

Șuvițe din păru-i brun se împleteau în firele de iarbă, acolo unde o pereche de gândăcei își găsiseră prilej de dragoste. Anastasia îi privi îndeaproape chicotind întâi, iar apoi, serioasă, parcă trăia cu ei momentul.

– Ce faci aici tu, fată dragă? se făcu auzită o bătrână la câțiva pași de ea.

Ferchezuită și oarece elegant îmbrăcată, septuagenara își ferea chipul sub o pălărie.

– Tanti Ștefana, m-am gătit și pregătit de întoarcerea lui Dionis. Azi e ziua cea mare, glăsui Anastasia cu așa multă emoție în glas că o dogori pe bătrână.

– Prea gătită dacă mă întrebi pe mine. Ce? N-are să te placă în batic și opinci? încercă bătrâna să pară serioasă.

– Știu, tanti Ștefana, dar nu ne-am mai văzut de patru ani. Are să se sature să mă vadă în opinci după ziua de azi… se hlizi Anastasia ștrengărește. Matale, încotro ai apucat-o?

– Eh, fata mea, mă duc să culeg via, că mă tem că nici n-o să mai am ce în curând.

Anastasia se hlizi copilărește.

– Duminica-n amiaza mare, tanti Ștefana… să nu-l supărați pe Cel de Sus.

– Eh, fata mea, și dacă e cineva colo sus, ascultă tu la mine și ascultă bine, acela doarme. Nu a deschis demult un ochi spre noi.

– Tanti Ștefana, nu vorbiți aiureli. Doamne, iart-o, căci nu crede ce zice. Dionis al meu se întoarce teafăr datorită marei Sale mile.

Bătrâna o privi îndoielnică, ba chiar cu compătimire. Anastasia continuă:

– El arde soarele, El suflă norii, El bate inimile…

– Și tot El le oprește din bătut.

Anastasia zâmbi strâmb.

– Nu e ziua matale asta, așa e?

– Eh, fata mea, de zece ani încoace nici o zi nu mai e a mea… Ia zi tu, nu mai bine vii la mine? Am primit o cafea de la nepoată-mea din Canada cum n-ai gustat în viața ta. Ce zici, mă ferești de păcate?

– Aș veni cu dragă inimă, tanti Ștefana, dar mă tem că n-ați auzit ce am spus mai devreme. Iubitul mi-e pe tren, trebuie s-ajungă de-acum. Trebuie că gara mustește de dorul nevestelor, mamelor și copiilor.

Bătrâna o privi în ochii licărind de fericire și dădu din cap ușor. Îi strânse mâinile și porni în drumul ei tot înainte. Era mai mult o potecă deschisă de căruțe, ce lega satul de ogoarele sătenilor. Anastasia o privi preț de câteva clipe, încălță pantofii, arătă un zâmbet mulțumitor spre cer și porni în direcția opusă.

La scurt timp, o femeie mai în vârstă, cu furca în spinare trecu pe lângă ea din aceeași direcție. Politețea o încurajase pe Anastasia să o salute chiar dacă femeia nici nu se sinchisi să o privească.

– Bună ziua, grăiră în cor două fetițe asemănătoare, de până în paisprezece-cincisprezece ani cu manuale la braț câțiva pași mai în față.

– Bună ziua, dragelor! Chiar bună ziua, da. Încotro ați apucat-o voi? N-aveți pe tata la trenul de două, ori vreun frate?

Fetele se uitară una la alta și porniră să râdă, apoi plecară în drumul lor ghiontindu-se, chicotind și mai tare. Anastasia zâmbi privindu-le. Nu avea urmă de răutate pe chipul ei. Adia în propria-i stare de împlinire. Se săltă și făcu o piruetă în aer demnă de stima sportivilor apoi continuă.

Ajunsă în sat, Anastasia opri în fața unui magazin. Intră. Vânzătoarea, o femeie de-o vârstă cu Anastasia, zâmbi cum o văzu.

– Bună ziua, poftește înăuntru, Anastasia! o încurajă aceasta.

– Bună ziua, îi răspunse, accentuând primul cuvânt. Am venit după alviță.

Vânzătoarea, parcă intuind, scoase de sub tejghea o cutie în care avea mai multe bucăți și îi înveli una în hârtie sub ochii râzând ai Anastasiei.

– Mai puneți una, vă rog, aproape că se abținuse ea.

Vânzătoarea îi zâmbi întinzându-i pachetul și spunând:

– Ți-am pus bucata cea mai mare, îți va ajunge, crede-mă pe cuvânt.

Anastasia luă pachetul, oarece îndoită de spusele vânzătoarei, și se scotoci de monede. Nici nu apucă să-i zornăie, că:

– E din partea mea, nu trebuie să-mi plătești, zâmbi timid vânzătoarea.

– Mulțumesc, dar nu pot accepta, vă rog.

Vânzătoarea o opri din scotocit pe Anastasia și dădu din cap sigură pe ea.

– Să fiți binecuvântată, vă mulțumesc. E preferata lui Dionis. Săracul nu a mai gustat una de patru ani, scăpără un hohot, apoi continuă să întrebe prudent. Nu veniți la gară, nu așteptați pe nimeni?

Vânzătoarea forță un zâmbet, apoi dădu din cap stânga-dreapta. Anastasia îi mai mulțumi o dată și porni în drumul ei.

Soarele, încăpățânat, biciuia sălbatic aceste ultime zile de august. Ajunsă pe peronul încins, Anastasia scrută locul de jur-împrejur. Era singură în toată stația. Își privi ceasul, apoi în lungul liniei ferate. Un zâmbet îndrăzneț îi creionă chipul, văzând un bloc masiv apropiindu-se. Din clădirea ce servea stației, ieși un domn trecut bine de cincizeci, în uniforma instituției. Avea părul cărunt sub chipiul ce-i servise multă vreme. Flutură un semn circular roșu înaintea trenului ce trăgea în stație.

Zâmbetul Anastasiei se lărgi până la urechi înainte să piară subit. Trenul era unul ce transporta marfă. Nici bine nu-și privi ceasul din nou, că se apropie ușor domnul în uniformă.

– Bună să vă fie ziua, așteptați trenul de două?

– Da, înmuguri de speranță Anastasia. Ajunge la timp?

Omul își scoase chipiul și aranjă ce-i mai rămăsese din păr.

– Păi… așa ar trebui, se bâlbâi acesta. Vă vine cavalerul?

– Da, de unde știți?

– Eh, se arătă rușinat omul, apoi își acoperi capul înapoi. L-am cunoscut pe tatăl lui Dionis, Dumnezeu să-l ierte. Om bun. Cum a fost și Dionis de altfel… adică, mă rog, este.

Anastasia îl privi ca pe ciudați pe omul ce-și împleticea limba tot mai mult, apoi preluă cuvântul într-o tonalitate gravă:

– Unde e satul? Nu mai așteaptă nimeni pe eroii noștri? Chiar i-am uitat pe front? Dumneavoastră nu aveți băieți plecați?

– Pe fratele mic, dar s-a întors acasă de ceva timp, fără un braț, dar teafăr, zdravăn chiar.

– Îmi pare rău să aud și bine totodată. Și-a revenit?

– Revenit, refăcut, renăscut, încercă o glumă bărbatul, apoi își curăță gâtul serios. Are cinci copii.

– Deja? Cum e…

Șuieratul trenului poposit o întrerupse pe Anastasia și domnul îi arătă mecanicului partea semnului ce era verde. Ușor, se urni și eliberă gara sub ochii nerăbdători ai Anastasiei. Aceasta privi la ceas din nou.

– Al dumneavoastră trebuie să fie precis. Cât vă arată?

– E și un minut, două. Nu vreți să veniți înăuntru cu mine să așteptați? E mult mai răcoare.

– Nu, ce rost are? Trebuie să ajungă.

– Mda…

– Mulțumesc de bunătate, continuă Anastasia, privind singura cale ferată în zare.

– Bine, dar…

Omul încercă parcă să mai spună ceva, dar nu reuși. Se întoarse și se îndepărtă ușor.

Nu trecu un minut și o femeie cu câțiva ani mai tânără veni în grabă pe peron. Privi furioasă la Anastasia cum strângea pachețelul la piept urmărind cărăruia de fier.

– M-am săturat, m-am săturat să tot vin după tine! veni tunând și fulgerând spre ființa ce revărsa de emoții. Când ai să-ți revii, când? o apucă de braț și o scutură femeia.

– Estera, ce-ai pățit? Dă-mi drumul. Astăzi e duminica când se întoarce Dionis.

– Vino acasă, gata, ți-ajunge! o trase fără milă sub ochii înduioșați ai omului în uniformă ce ieșise să asiste.

– Te rog, surioară, de ce-mi faci asta? încercă să se opună Anastasia.

Estera se potoli privind ochii înlăcrimați ai surorii sale. Oftă, eliberând-o.

Omul gării veni aproape de ele.

– Dionis nu mai ajunge, Anastasia, tu înțelegi? îi spuse pe un ton normal, sărac în răbdare. Spune-i și mata, domnule, să înțeleagă. Spune-i!

Anastasia scoase de la piept o bucată de hârtie împăturită și o flutură înaintea celor doi.

– Mi-a scris săptămâna trecută, e teafăr, e bine. A scris aici că vine azi cu trenul, combătu Anastasia cu patimă pe necredincioasă.

Anastasia își delegă privirea înapoi la poteca de fier, fapt ce o activă din nou pe sora ei mai mică. O apucă de ambii umeri și o forță să o privească.

– Dionis e mort, Anastasia! Mort. Azi e marți și trenul ce-l aștepți zilnic a fost bombardat trei sate mai înainte.

Ochii Anastasiei începură a se zbate incontrolabil.

– Nu e adevărat, minți.

– Toți au murit, Anastasia, te implor, înțelege! Sunt zece ani de atunci. Zece ani de când stai blocată în timp. Revino-ți, Doamne, te implor, ajut-o să-nțeleagă!

– Nu…, imposibil, se îndepărtă Anastasia acoperindu-și gura.

Sora ei o prinse din nou, gingaș de astă dată. Se umeziră și ochii ei.

– Anastasia, Anastasia, Anastasia, vino înapoi cu mine, haide, te rog, doar noi două, ca pe vremuri, ții minte?

Aceasta se zbătea cu gândurile, încercând totodată să se elibereze. Bărbatul o prinse și el de brațe, mișcându-și capul în semn de compătimire.

– Măi fătucă, mergi cu sora ta acasă, că știe ce spune. Aștepți un tren imposibil.

– Nu-i adevărat, dați-mi drumul, se smuci cu toată forța de se eliberă.

Estera renunță. Își șterse obrajii de lacrimi.

Un alt șuierat se auzi din direcția în care se uită Anastasia, conturând un zâmbet pe chipul acesteia.

– El e! răsună ea, sub privirea disperată a Esterei.

Se apropie de margine să vadă mai bine.

– Vă asigur că nu e. Aveți grijă, e accelerat și nu oprește în stația noastră, spuse omul grijuliu.

– El e, îl văd! zâmbi Anastasia, ba chiar râzând, și grăbi pașii către giganticul mecanism.

Estera, după ea. Bărbatul și el, dar nu putea ține pasul.

– Anastasia, întoarce-te! Vino înapoi!

Era toată un entuziasm privind la trenul ce nu încetinea. Estera o ajunse și abia ce-o prinse de mână pe marginea peronului.

– Dionis! strigă Anastasia spre namila de fier. Dionis! încercă să facă semn cu mâna ce-i fusese capturată și, smucindu-se, se dezechilibră înaintea furiei metalice.

– Anastasiaaaaa! țipă Estera de cutremură pământul.

Acceleratul trase frânele imediat, dar trecu ca un sughiț de stație. Omul în uniformă ajunse și el gâfâind. Își scoase chipiul înaintea nenorocirii, dând neîncrezător din cap, privind pe Estera cum alerga după locomotivă. Înaintea sa, ateriză hârtia împăturită ce-o scosese Anastasia ceva mai devreme. Omul o ridică ușor și o desfăcu. Era așa de tocită, că abia se mai cunoștea scrisul:

“Iubita mea, Anastasia, Dumnezeu m-a binecuvântat din nou. Prima oară, când mi te-a scos în cale și acum, când m-a liberat din strânsoarea frontului. Doar gândul la tine m-a ținut în viață în toți acești ani, doar dorința de a te ține în brațe din nou. Cu siguranță vrăjmașii au pus armele jos înaintea nemărginitei iubiri ce ți-o port, altfel nu văd cum. Divizia noastră, sau ce-a mai rămas din ea, e prima care se întoarce. Du-te de-mi ia alviță și întâmpină-mă la gară duminica viitoare, căci tremur de nerăbdare să te fac soția mea.

Dionis.”

No Comments

Post A Comment

O lume nouă în fiecare săptămână
Te anunțăm noi când apare.
Încalecă!
Nu-ți fă griji, poți descăleca oricând.