Poveschite | Deasupra puterii
308
single,single-post,postid-308,single-format-standard,ajax_fade,page_not_loaded,,qode-title-hidden,qode_grid_1300,footer_responsive_adv,qode-content-sidebar-responsive,qode-theme-ver-9.5,wpb-js-composer js-comp-ver-4.12,vc_responsive
Deasupra puterii2

Deasupra puterii

A fost odată, demult tare, un trib de oameni în inima unei păduri tropicale. S-a întâmplat acum așa mult timp, că ar fi putut fi chiar pântecul civilizației. Să fi fost vreo douăzeci, copii cu tot. Adăposturile lor sumare dădeau de înțeles că s-au stabilit recent în acel loc și, neștiutori, întâmpinaseră și perioada ploioasă.

În fruntea tribului era șamanul, un bătrân chircit învelit într-o piele de jaguar. Capul mortăciunii atârna de umărul său cu colții amenințători, așa încât să intimideze. Ceilalți erau înveșmântați în piei simple cârpite, semn că stăpâneau această îndeletnicire.

Într-o necoaptă dimineață, când și soarele era chior de somn, șamanul dădu deșteptarea, așa cum o făcea de obicei, urlând o paletă de sunete înspăimântătoare. Tribul se trezi și fiecare se apucă de sarcinile sale. Unii construiau așezarea, alții vânau și pescuiau, umblau după fructe și rădăcini, unii prelucrau piei, alții arme și alții aveau grija celor mici. O femeie în vârstă făcea doctorii și o tânără pregătea de-ale gurii. Nu se știe cum a ajuns fiecare pe postul său, dar cert era că toți făceau ce pricepeau și pricepeau ce făceau.

Într-un colț, îndepărtat de ceilalți, sprijinit de un copac, un tânăr cerceta tainele unui tub de lemn. Cântecele suflate prin acesta erau plăcute urechii și scotea tribul din atmosfera riguroasă a muncii.

În mijloc de zi, șamanul, sprijinit în toiagul său, mângâie capul leșului de pe umăr ca pe un cățel cuminte, privind cu mâhnire la tânăra ce gătea cum se clătina în ritmul cântecelor. De câteva zile bune, îl luase la ochi pe trântor și începu a dospi nemulțumire. Liniști degrabă veselia tinerei cu o privire și se întoarse în coliba sa. Desigur, o locuia pe cea mai îngrijită și încăpătoare dintre toate.

Își aruncă urâciunea în pat și bătu din palme de două ori. Imediat apăru și tânăra cu o frunză lată în care avea bunătăți proaspăt gătite. Lângă pat se afla o măsuță ridicată pe patru cranii de om. Fata întinse frunza pe aceasta dar, când să facă cale-ntoarsă, mâna încrețită a bătrânului o opri. Fata înlemni. El se întoarse pe burtă și îi făcu semn spre spinarea sa încovoiată. Tânăra se închină și făcu întocmai. Începu să îl maseze.

Aproape de apus, reveniră și cei plecați. Deși unii avuseseră mai puțin noroc decât alții, toți erau epuizați și înfometați. Șamanul îi întâmpină cu bătăi din toiag ca un văcar ce își dirija vitele.

Fata întinse masa și șamanul urcă pe o piatră înaltă dinaintea ei. Ridică mâinile și privirea spre cer. Stătu așa până când toți îngenuncheaseră în jurul lui ca cei credincioși. Urmă apoi o serie de urlete lipsite de înțeles și un dans pe măsură din partea căpeteniei, după care se așezară la masă în funcție de vârstă. Cea mai mare și mai aleasă porție îi reveni, desigur, șamanului. Și, deși avea mai multe găuri decât dinți, sfâșia carnea ca o bestie flămândă.

Tânărul artist era în colțul său, nu departe de masă, suflând muzică pentru semenii lui. Cu toții se bucurau de armonia înviorătoare, afară de bătrân, care mai tare se înverșuna. Îl analiza în continuu pe tânăr și efectele cântecelor sale asupra tribului. În special asupra fetei, care îl sorbea din priviri. Emisarii ochilor ei nu răspândeau altceva decât necuprins drag. Muzicianul nu privea nicicum, căci el nu cunoștea lumea culorilor. Se născuse orb. Și, pentru că nu putea contribui comunității, simțea să adie inimile oamenilor prin farmecul sunetelor.

Când toți terminară și șamanul epuiză cu ritualul, tânăra luă o frunză cu merinde, ce o păstră neatinsă, și porni spre băiat. Nici că făcu doi pași și toiagul căpeteniei o opri. Se apropie de ea investigând-o cu ochi lacomi. Fata rămase nemișcată în timp ce bătrânul îi verifică frunza îmbelșugată. Bunătăți alese cum parcă nici el nu primise. O fixă în ochi, dându-i de înțeles ce grozav îi era păcatul. Tânăra coborî ochii în pământ. Bătrânul confiscă frunza și întinse degetul spre puținele rămășițe de pe masă.

O privi apoi îngenunchind să culeagă resturile de oase și fructe și se întoarse în vizuina lui satisfăcut. În drum spre tânăr, fata se întristă. Frunza nouă era inuman de sărăcăcioasă. Fata simțea mai degrabă că aruncă gunoiul, nu că servește masa.

Băiatul o simți apropiindu-se și zâmbi. Tânăra se așeză lângă el și îi puse în poală merindele. Niciun pui de mâț nu săturai din tot mormanul de oase, dar bucuria tânărului scăpă de sub control, alungind zâmbetul până la urechi. Ochii lui erau albi ca varul și încercă să îi ferească.

Se apucă să scarmene oasele, privit fiind de tânără. Îl debarasă de frunză imediat ce termină și, înainte de a se retrage la coliba sa, îi strânse amândouă mâinile. El îi răspunse cu un zâmbet și se întinse pe pătuțul său de bețe, ascultând pașii ei îndepărtându-se. Șamanul îi spionă din coliba sa și imediat ce fata intră în a ei, pofti și el la odihnă. Întunericul înghiți toate sunetele.

Dimineața începu totul de la capăt. Șamanul urlă trezirea și oamenii se risipiră fiecare cum știa. Tânăra se apucă să pregătească mâncarea și tânărul se adânci în cântecele sale. Bătrânul îl urmărea și tot mai tare se mâhnea, cu atât mai mult că muzica lui ajunse să afecteze starea fetei. Era ca un canal de comunicare cu ea și asta nu-i plăcea nicicum căpeteniei.

Când ziua se consumă pe jumătate, căldura puternică îl dogori pe bătrân și îl forță în bârlogul său. Se întinse în pat și bătu de două ori din palme. Imediat își făcu apariția fata cu o frunză asemănătoare celei de cu o zi înainte. Din carnea de pește ieșeau aburi savuroși. Bătrânul avea ochii închiși și tânăra înaintă fără să facă zgomote. Ochii îi fugiră într-un colț, unde văzu aruncată mâncarea confiscată de el în ziua precedentă. Era neatinsă. Îi așeză bunătățile pe aceeași măsuță grotească și făcu cale întoarsă. Dar nu avea să scape ușor, că se trezi cu toiagul șamanului blocându-i una din glezne. Rămase nemișcată pe măsură ce bătrânul înălță toiagul între coapsele ei. Odată cu fusta și ochii lui urcau. Când toiagul nu mai avea unde continua, fata tresări și o luă la sănătoasa, trezind supărarea în șaman. Scrâșni din puținii dinți și bătu din palme. Fata nu se arătă. Mai bătu o dată, mai tare, dar tot nu veni. Ieși din colibă și înaintă către postul ei. Tânăra tranșa un pește. Avea ochii blocați și mâinile îi prinseră a tremura. Căpetenia o strânse de braț și o silui înapoi înspre coliba sa, în timp ce îi arătă semne nervoase către cer. Era cu un cap mai scund decât ea și purta o mânie greu de descris.

Fata lepădă ochii în pământ și se lăsă copleșită de căpetenie. Bătrâna vraci era singura prin preajmă dar nici că își ridică privirea din fiertura ei de ierburi, iar tânărul cânta cu patimă, neștiind că fata era silită în coliba bătrânului chircit. Ochii ei speriați ar fi vrut să strige după el, dar nici de-ar fi avut curaj n-ar fi putut, căci biata de ea se născuse fără glas. Și tânărul cânta și tot cânta…

Se întunecă și oamenii se întoarseră iarăși. Vânătorii siliseră o căprioară după ei și o legară de un arbore. Căpetenia îi întâmpină în aceeași manieră.

Se așezară la masă, înainte și după care, șamanul trecu prin aceleași urlete și dansuri. Fata nu își putu dezlipi ochii de pe tânărul muzician, care mângâia sufletele oamenilor cu armonia sa. Ea găsea alinare în dedicarea băiatului, în timp ce șamanul găsea nervi. După ce își potoliseră toți foamea, fata scoase o frunză lată și strânse de pe masă ce mai părea comestibil, sub ochii înțepători ai căpeteniei. Se îndreptă apoi spre băiat. Artistul deosebea pașii ei de toți ceilalți, căci era miere urechilor lui. O întâmpină cu zâmbetul său inocent. Fata îi întinse frunza lată în poală și se așeză lângă el.

Băiatul începu festinul, care pesemne că era aroma ei și nu mâncarea propriu-zisă. Tânăra nu-l scăpă din ochi nicio clipă. Îi vizionă mâinile și gura ca pe un adevărat spectacol. Când termină, îl prinse de mână și îi sărută obrazul. Băiatul împietri. Își mângâie apoi pielea mântuită, ascultând pașii ei ce se îndepărtau. Când reuși să molcomească zâmbetul, luă flautul și începu a cânta o melodie așa frumoasă, că în noaptea aceea tot tribul visă îngeri. Fata stătu trează atât timp cât băiatul cântă, imaginându-și sunetele ca fiind declarațiile lui de amor. Și la cât de magică era cântarea, erau cele mai frumoase declarații. Numai șamanul nu putu închide ochii, nici măcar după ce acesta termină cu gălăgia. Lustrui craniile până în zori, mestecând gânduri înnegurate.

În dimineața următoare, șamanul ieși mai devreme să anunțe ziua, însă se stârnise o furtună vijelioasă și oamenii nu mai apucară să plece, ba chiar rămaseră țintuiți în colibe. Pentru cei doi tineri a fost binecuvântarea zeilor, căci toată acea zi flautul tânărului se auzi din coliba fetei. Până se înnoptă, oamenii se bucuraseră mai mult de cântecele băiatului decât se amărâseră din pricina vremii. Căpetenia era singura persoană nemulțumită și striga întruna rugăciuni către cer, ori să fi fost blesteme…

Când soarele se adăposti și el, norii se întărâtară și mai rău, ba chiar începuse să tune și să fulgere. Șamanul ieși în dușul rece și răcni la câțiva dintre bărbați. Aceștia se adunaseră numaidecât și, din semnele bătrânului, înțeleseră că zeii cer ascultare. Iar când zeii cer ascultare, un foc de mari proporții trebuie înfăptuit. Nu departe de așezarea lor era o peșteră unde șamanul ținea aceste ritualuri sacre. Tot acolo aveau păstrate lemne uscate pentru momente critice ca și acesta.

Bărbații se iuțiră și iscară flacăra, apoi se porniră și ceilalți, cu mic, cu mare, spre peșteră. Tunetele scuturau pământul când fulgerele aprindeau cerul. Fata îl sprijini pe tânăr să își găsească pașii până acolo. Îl ajută să se așeze într-un colț și lângă el șezu și ea. Bătrâna vraci, cu traista ei nelipsită, se prăbuși lângă cei doi. Mereu tăcută, privirea ei te răpea în lumi abstracte și obscure. Era parcă mai bătrână decât pământul însăși.

Oamenii înconjuraseră focul și îi hrăneau insațietatea. Șamanul își trase pielea de jaguar astfel încât capul bestiei se odihnea pe capul lui. Era de-a dreptul înfiorător. Începu dansurile și strigătele sale în jurul focului, bând dintr-un corn sânge de șarpe și scuipând în flăcări. Cei doi tineri erau terifiați, dar își potoleau nervii încolăcindu-și brațele și încleștându-și mâinile.

Trecură câteva clipe și fulgerele plesniră văzduhul de părea că-l despică. Șamanul se opri și lărgi ochii în fața prăpastiei. Dacă voise să transmită spaimă celorlalți, reuși. Întoarse capul către cei doi și căută ochii fetei ce zăceau ascunși în pieptul băiatului. Făcu semne disperate către bărbați și câțiva dintre ei plecară în grabă și aduseră căprioara prinsă cu o zi în urmă, legată de un buștean cu capul în jos. La semnul șamanului își făcură avânt și o azvârliră în dogoare. Se zbătu fără folos bietul animal, căci focul îi curmă durerea degrabă. Tinerii îi ascultară zbierăturile disperate, iar mirosul de moarte îi cutremurară până în colțurile sufletului. Se cuprinseră în brațe și mai abitir.

Șamanul curse până la ieșirea din peșteră și se așeză pe margine. Pe chipul său se încinseră fulgere, apoi cerul întunecat se zdruncină în urma unui tunet. Oamenii îl priveau pe bătrân cum se înălță și se îndreptă spre ei. Se deplasă până în mijlocul lor și bătu cu toiagul în pământ. Urmară semne către cer și strigăte poruncitoare. Arătă către foc și începu să miște toiagul ca secundarul unui ceas de la un individ la altul. Când trecu mai bine de jumătate, zăbovi. La capătul toiagului, licăreau doi ochi albi neștiutori. Fata începu să dea grav din cap și se institui în fața lui. Bătrânul bătu toiagul în pământ și trei bărbați se ridicară spre tânăr. Începu sărmanul a înțelege agitația fetei, dar numai el știa cât era de îngrozit. Bărbații se strânseră horă în jurul celor doi tineri. Fata se agăță de gâtul băiatului și îl strânse cu toată forța. Tânărul răspunse la îmbrățișare în aceeași măsură. Lacrimile ei dogoreau pe gâtul lui și ale lui pe gâtul ei. Nici toate cuvintele din lume nu ar fi putut spune mai mult. Bărbații o smulseră pe fată din brațele tânărului și îl apucară. N-a opus nici cea mai mică rezistență, ce rost oricum să fi avut…

Șamanul bătu din toiag și arătă spre flăcările înfometate. Bărbații îl înălțară pe mâini și îl aruncară în miezul înfierbântat. Fata, țintuită de un bărbat lângă bătrâna vraci, se chinui să-și urle durerea, dar curând chipul ei tăcu, privind tânărul ce se înălță în mijlocul văpăilor. Toți rămaseră muți când se auzi nectarul cântecului său din fluier. Până și ploaia se opri înaintea murmurului cristalin stârnit de băiat. Fata trăi aceste clipe ca și cum ar fi și ultimele ei, și când se stinseră odată cu tânărul, se prăbuși la pământ. Ochii ei se înroșiră, pumnii se încleștară și gâtul i se umflă, pregătind-o să strige cu toată forța. Și o făcu, dar fără urmă de zgomot…

Focul răspândise o aromă florală în peșteră și nicicum mirosul morții ca jertfa de înainte. Șamanul o privi pe fată și făcu semn bărbatului să o elibereze. Tânăra era în stare de șoc. O stârni o înțepătură pe braț câteva momente mai târziu. Când privi în direcția aceea, văzu chipul bătrânei vraci. Nu spunea nimic, dar ochii ei îi vorbeau îndărătnic. Fata își pierdu simțul tactil în câteva clipe.

Începu să înțeleagă că a fost înțepată cu un drog paralizant și, din privirea bătrânei, realiză că și băiatul fusese. Ochii ei se înseninară, privind-o pe bătrână în semn de recunoștință. Se propti în picioare și în trei pași mari o înghițiră flăcările și pe ea. Șamanul apucă să strige, dar fără efect. Se înfăptuituise. Bătrâna zâmbi, privindu-l pe șaman trecând ca un cameleon prin emoții de stupoare, apoi teamă și în final disperare. Din gura peșterii, cerul întunecat porni la război din nou, străfulgerând și tunând cu groază. Mulțimea se zgudui de spaimă, îngrămădindu-se unul în celălalt ca suricatele. Șamanul rămase pierdut, doar bătrâna sta nemișcată și nutri un zâmbet.

Dimineața îi găsi pe toți în peșteră, clai peste grămadă. În cenușa focului răposat, două forme umane păreau îmbrățișate. Lângă acestea, fluierul tânărului, intact. Bătrâna se apropie, îl culese de jos și se strecură printre ceilalalți. Ieși afară din peșteră și porni în inima pădurii.

Se opri pe o piatră lângă râu, unde curăță fluierul și începu a sufla. În depărtare, oamenii din peșteră recunoscuseră cântecul tânărului muzician. Încremeniră cu toții privind unii la alții și la șaman, care o luase razna de-a binelea. Dansa gol și râdea, călcând în picioare blana de jaguar.

Bătrâna cântă din fluier și cântă, până când un cerb și o căprioară apăruseră în fața ei și se așezară lângă ea. Și bătrâna tot cântă…

No Comments

Post A Comment

O lume nouă în fiecare săptămână
Te anunțăm noi când apare.
Încalecă!
Nu-ți fă griji, poți descăleca oricând.