Poveschite | Discordie la zece mii de metri
372
single,single-post,postid-372,single-format-standard,ajax_fade,page_not_loaded,,qode-title-hidden,qode_grid_1300,footer_responsive_adv,qode-content-sidebar-responsive,qode-theme-ver-9.5,wpb-js-composer js-comp-ver-4.12,vc_responsive
discordie-la-zece-mii-de-metri

Discordie la zece mii de metri

Cei doi ofițeri ai Serviciului Federal de Securitate, Vladimir și Boris, apretați la dungă, brodând fețe tăioase, îl fixau în ochi pe John, un gentleman în apogeu de carieră. Câte o cană de ceai fumega în fața fiecăruia dintre ei. Era evident că acea cameră strâmtă și metalică avea rol să îngrozească. John își plimba chipiul de pilot dintr-o mână într-alta. Părul, acum descoperit, era scurt și în totalitate alb, deși nu își arăta vârsta. Se întinse o liniște câteva clipe bune, una de care John se bucura.

– Va trebui să înregistrăm vorbele dumitale, spuse pe o engleză stricată Boris, pornind un reportofon antic.

John săltă ochii cât să îl privească pe acesta, apoi îi ancoră înapoi pe chipiul imaculat.

– Khorosho? continuă pe un ton alert, confiscându-i chipiul.

John semnă afirmativ din cap. Boris deschise un dosar și citi în diagonală în timp ce aprinse o țigară.

– De când lucrezi pentru Căile Aeriene Britanice? începu agentul, ridicând totodată o sprânceană.

– Doisprezece ani, răspunse cu un calm de invidiat căpitanul.

– Și câte incidente ai avut în cariera dumitale?

– Zero.

Boris verifică din nou dosarul, apoi îl privi pe Vladimir. Acesta preluă discuția, tot pe-o engleză leșinată:

– De ce ai luat decizia să aterizezi la noi?

– Când am hotărât acest lucru, Perm era cel mai apropiat aeroport, debordă de același calm căpitanul.

Boris îi făcu un semn în taină lui Vladimir să treacă mai departe. Acesta confirmă la fel de discret.

– Povestește-ne cum ai ajuns la decizia asta.

Înainte să deschidă gura, burta pilotului dezlănțui un răget de zgudui întreaga cameră, un moment prelungit în care nici nu respiră. Boris se scărpină în cap.

– Mai vrei o pastilă?

– Mulțumesc, am luat destule, spuse John mângâindu-și pântecul ca o gravidă.

– Răspunde la întrebare atunci.

– Am fost anunțat de Alice că…

– Alice, stewardesa? îl întrerupse Boris.

– Da, ea. Îmi spusese că cei doi se stârniseră la trânteală.

– Santiago Romero și Christian White? îl întrebă citind de pe fișe Boris.

– Nu-i știu după nume, continuă netulburat căpitanul.

– Ce-ați făcut când ați fost anunțat? reveni la graiul tăios și grăbit Vladimir.

– Am luat legătura cu turnul de control din Perm și am cerut permisiunea să aterizez.

– Așa cu una cu două, fără alte investigații? se arătă uluit Vladimir.

– Domnilor, eu nu pariez viața pasagerilor, indiferent de cotă.

Boris și Vladimir se priviră regizat câteva secunde, apoi scormoniră prin dosar. În timpul acesta, sărmanul John fusese atacat din nou de crampe, atât de aprig, că tresări în picioare încordat tot. Urmară câteva scheme de continență ce-i amuză teribil pe cei doi tovarăși investigatori. Când trecu valul, John se cuminți înapoi pe scaunul său.

– Ce ați mâncat la micul dejun? se chinui să pară serios printre hohote înăbușite Vladimir.

– Eu prefer micul dejun în avion, un sendviș și un ceai.

– Cine vi l-a servit? își scărpină bărbia fină Boris de parcă deconspirase situația.

– Ca de obicei, Alice.

– Alice, stewardesa? întrebă iară Boris.

John păru că își pierdu cumpătul pentru prima dată, dar reuși să se înfrâneze și confirmă netotului. Apoi îl lovi o nouă criză. Preluă poziția de drepți ca în fața generalului, încleștându-și ambele mâini de birou. Cei doi agenți se ghiontiră râzând printre dinți.

– E suficient, mergi și te… consumă, spuse Vladimir cu ochii înlăcrimați.

Asta îl inflamă și mai tare pe Boris, care scăpă într-un râs de tolomac. Lui John nu-i păsă câtuși de puțin, întrucât avea un singur țel în acel moment. Își luă chipiul și o zbughi pe ușă.

După ce își epuizară amuzamentul, se bătură pe spate ca doi înecați și preluară funcțiile de oameni serioși.

– Să intre domnul Christian White! strigă Vladimir alungând un ultim picur de pe obraz.

Acesta se făcu prezent îndată. Nu deținea podoabă capilară și purta un soi de neînfricare, un oarece tupeu. Se așeză în dreptul degetului întins de Vladimir.

– Știi de ce te afli aici, da?

– Desigur! Și ar trebui să mă medaliați pentru eroism.

Vocea bărbatului era groasă și impunea respect.

– Că ai deturnat un avion, tovarășe?

– Glumiți, nu? Am salvat vieți!

– Pe a cui?

– Cel puțin pe a doamnei japoneze…

Boris îl privi pe Vladimir cât să-i transmită un semn de-al lor. Vladimir căută în dosar, apoi spuse:

– Doamna Akamatsu?

– Maimuțoiul înfumurat îi dădea târcoale pe la toaletă, am văzut tot, ce credeți? Sărmana nici nu a avut curaj să țipe, cine știe cu ce a amenințat-o nemernicul. O ființă așa delicată…

– Nemernicul, adică Santiago Romero… spuse Vladimir ca unui copil mic prins în fluturii lui.

– L-am făcut eu să-și regrete faptele…

Boris îi telegrafie lui Vladimir câteva coate, preluând totodată interogatoriul.

– Cu ce te ocupi, tovarășe?

– Manager la o coorporație japoneză cu sucursală în Londra.

– Fushyma, completă Boris, răsfoind dosarul.

– Fushyama, îl corectă bărbatul.

– Mă rog, da. Și cu ce scop spre Tokyo?

– De la sine înțeles, nu credeți?

Vladimir se întoarse spre Boris și îi șopti câteva lucruri, stârnind un ocean de suspans în ochii bărbatului. Când se puseră de acord, Vladimir îl conduse afară spunându-i:

– Vom reveni la dumitale imediat. Poftește pe tovarășa Harrison! strigă ca la gară pe un hol gol.

Tocurile gălăgioase o anunțaseră cu mult înainte pe Alice, o tânără apetisantă ce sclipea de machiaj. Se potoli pe același scaun, al căpitanului, încrucișând metodic membrele dezvelite. Cei doi o vizionau ca pe un model de podium. Boris fusese primul să se dezmeticească. Îl trezi și pe Vladimir cu un cot bine plasat.

– Doamna Alice Harrison…

– Domnișoara, i-o tăie aceasta în forță.

– Da, da, scuzați, se rușină Boris.

Alice balansa frenetic piciorul încălecat. Era evident că nu avea stare de niciun fel. Boris porni reportofonul și continuă:

– Vă rog să ne povestiți ce s-a întâmplat la clasa întâi la bordul aeronavei ce a plecat din Londra spre Tokyo.

– Cum să spun? A fost deodată, nici n-am înțeles de fapt. Unul dintre pasageri a sărit la gâtul altuia și…

– Stați, stați, stați puțin, domnișoară, o opri din avânt Vladimir. Să ne înțelegem clar. Deci, domnul Romero l-a atacat pe domnul White…

– Nuuu! Nuuu! sări stewardesa pe blasfemator. Nu domnul Romero, ci domnul White l-a agresat pe Santiago, ăăă… pe domnul Romero, se corectă imediat tânăra.

– Deci White pe Romero. În regulă, preluă Boris din nou hățurile. De ce a făcut el una ca asta?

Puștoiaca schimbă un picior pe altul, menținând bâțâiala, și privi în lateral, departe de ochii agenților pofticioși.

– Nu știu, poate nu e întreg la cap.

– Ați observat vreo interacțiune între cei doi până în acel moment? întrebă Vladimir apropiindu-se de ea să o provoace să-și întoarcă ochii înapoi spre ei.

Alice cedă și făcu întocmai. Mișcă capul stânga-dreapta ca răspuns la întrebarea ofițerului.

– Nu se poate, continuă Vladimir câteva grade mai încins. Șase ore de zbor nici măcar nu s-au privit? Fum fără foc nu se face, domnișoară!

– O fi, dar eu nu am observat nimic.

Boris îl ghionti iarăși pe colegul său și scormoni o voce mai suspicioasă:

– Vă spunem drept, noi bănuim pe domnul Romero că l-ar fi provocat.

– Nu există! sări stewardesa, apoi îi păru rău și continuă călduros, parcă povestind o amintire plăcută. El e mult prea delicat, departe de profilul unui criminal.

Boris și Vladimir își potriviră mutrele unul spre celălalt. Era rândul lui Vladimir, la fel de șiret:

– Dacă aveți vreo mărturisire, acum e momentul, înainte să verificăm înregistrările.

– Eu am spus ce am avut de spus, își întoarse iar fața de la ei Alice.

Era greu să îi cauți urmă de rușine după bujorii artificiali pudrați pe obraji.

– În regulă, în regulă, grăi Boris privind-o cât se poate de serios. Mai am o întrebare. Cu ce l-ați otrăvit pe căpitan?

Ochii lui Alice se aprinseră nu alta.

– Cum îndrăzniți să faceți asemenea acuzație? Îmi vreau avocatul imediat!

Stewardesa încrucișă brațele și încleștă gura instant. Cei doi își desfătară privirile cu imaginea ei în plină tăcere. Boris împinse un telefon mobil spre dânsa. Era deschis la un mesaj de adio venit la prima oră de la, cine părea a fi, fostul ei iubit. Alice împietri.

– Și ce? sări în apărarea proprie. E viața mea, da?

– Absolut, domnișoara Harrison, spuse Vladimir ridicându-se să o conducă politicos afară.

Revenind înăuntru închise ușa și-l privi pe Boris.

– Crezi că Romero ăsta i-a tras-o?

– Categoric! Dar nu e treaba noastră. Ce ne interesează, este dacă ea a uneltit aterizarea.

– Să vedem, spuse Vladimir luând loc. Să intre doamna Akamatsu! strigă cu toată tăria.

Își încrucișară privirile uimite și amuzate totodată cei doi, pe măsură ce își făcu apariția o femeie pe la treizeci și. Nu era greu să observi trăsăturile sale asiatice. Era cochetă și extrem de politicoasă. Se așeză la locul ei gata să colaboreze. Porni Boris:

– Doamna Jasmine Akamatsu…

– Da, răspunse cu un zâmbet călduros aceasta.

– Cu ce vă ocupați?

– Predau japoneza la un liceu din Londra.

– Sunteți japoneză?

– Pe jumătate, grăi femeia oarecum sfios.

– Cu ce scop călătoriți spre Tokyo?

– Tatăl meu locuiește acolo. Merg în vizită.

Engleza ei era impecabilă, autentică chiar și în fața unui britanic. Boris dădu din cap aprobator. Preluă Vladimir:

– Așa… singură? Atâta drum?

Jasmine își acoperi gura, râzând politicos.

– Soțul meu e foarte ocupat. De obicei vin singură.

– La clasa întâi?

– Tatăl meu nu mă lasă să vin altfel.

– Mda… copii aveți?

– Nu…

Jasmine lăsă capul în jos, parcă să ascundă o rușine. Boris aprinse o țigară, se ridică în picioare și începu a se foi prin încăpere.

– De unde îl cunoașteți pe Santiago Romero?

– De niciunde…

Nici bine nu termină femeia, că Boris continuă peste ea:

– Avem martori care susțin că ați intrat odată cu dânsul în toaleta avionului.

– Nu-i adevărat! scăpă un soi de țipăt Jasmine, apoi se molcomi deodată. A intrat peste mine că îmi era rău. A avut doar intenții bune.

– Domnul White, pasagerul de vis-à-vis de dumneavoastră are altă părere.

Jasmine ridică din umeri și mestecă bine teoria.

– Fiecare are dreptul la părerea sa, așa cum și eu cred că acest domn e un bădăran invidios.

– Categoric, categoric, spuse Boris satisfăcut. Doar că dânsul susține că e salvatorul dumneavoastră.

Boris îi făcu un semn evident lui Vladimir. Acesta îi împinse telefonul femeii cu același suspans. Era deschis la un mesaj primit de la surioara ei, la scurt timp după decolare. În el își exprima bucuria de proaspătă mămică. Jasmine întoarse privirea și scrâșni din dinți. Pe semne că nu-i picase bine. Boris continuă cu calm:

– De asta cred eu că poate ați fost percepută în vreun fel de domnul White și, cine știe, într-un alt fel de domnul Romero…

Agentul lăsă să mureze bine în mintea ei concluzia ce tocmai o scuipase, dar Jasmine sări cu gura mare că se și mirară cei doi:

– Nu s-a întâmplat nimic între mine și Santiago! scăpă și o lacrimă răzleață.

Se liniști sub ochii vulturilor sovietici și continuă cu tonul mlădios cu care îi obișnuise:

– Am nimerit locuri apropiate, atâta tot. Ce? N-ai voie să discuți cu omul de lângă tine?

– În toaletă? întrebă parșiv Vladimir.

– Mi-a fost rău, v-am mai spus…

Jasmine se ținuse bine la ultima provocare, fapt ce îi dădu încredere în ea.

– Vom vedea ce spun înregistrările, continuă Boris. Sunteți liberă deocamdată. Să intre Romero!

Acesta apăru imediat. Pe ușa strâmtă, și el și Jasmine își potriviră trupurile. Privirile păreau a se respinge, dar pentru un subit moment făcură scurt circuit. Pentru un subit moment. Santiago, un tip pe la treizeci, bine îmbrăcat, închise ușa cavalerește după ea. Arăta impecabil și era extrem de atrăgător, doar că avea un ochi vânăt. O doză sănătoasă de siguranță îl urmărea constant. Se așeză și urcă un picior pe genunchi. Cei doi își aruncau priviri de masculi nesiguri. Vladimir se arătă dornic de interogatoriu.

– Cu ce te ocupi, tovarășe Romero?

– Am o afacere cu oțel.

– Aceromero… citi greu de pe fișă Boris.

– Exact.

– Merge bine? întrebă Vladimir.

– Nu cred că de asta sunt aici, îi plesni Santiago nonșalant.

– Categoric, sări Boris. Ești aici pentru că ai deturnat cursa Londra – Tokyo!

– Avocatul meu a anunțat un coleg să vină în apărarea mea. Sunt curios, până ajunge, ce dovezi aveți voi mai exact…

Vladimir scoase pieptul înainte, inspirând adânc. După o scurtă răfuială de priviri, împinse în fața afaceristului cu aceeași metodologie o fișă cu o fotografie.

– E Vincente, partenerul meu de afaceri. Ce-i cu asta?

– A făcut infarct acum o oră în Londra, spuse Vladimir, apropiindu-se ca un șacal de pradă, urmărind mișcările suspectului.

– A murit?!

Santiago păru cât se poate de surprins.

– Uite care-i treaba, domnule Romero… Nu ne interesează micile tale idile cu pasagerele sau stewardesele. Nouă să ne mărturisești adevărul pentru care te afli aici în acest moment.

– Eu? Păi am o întâlnire de afaceri în Tokyo, încercă să își arate calmul, dar îi fuse greu, căci părea încă afectat de veste.

– Fără partenerul dumneavoastră? se apropie de el și Boris, parcă să îl încolțească.

– De obicei merg fără…

– Nu cumva căutai un bun alibi, vorbi peste el Boris, că se vedea deja promovat.

– Nu știu ce încercați voi aici, dar nu mai spun nimic până nu-mi sosește avocatul.

– E dreptul tău… desigur. Doar că…

Vladimir fuse întrerupt de ușa deschisă fulgerător de un alt ofițer. Acesta le făcu semn să iasă. După un foc redus de priviri, se ridicară și porniră amândoi pe sală.

– Ce e așa urgent? îl plesni usturător Boris pe colegul obraznic.

– Am o veste bună și una rea.

– Vorbește odată, prostule! sări pe el și Vladimir.

– Printre pasageri era și un membru al clanului Yakuza, extrădat de serviciile britanice, încătușat desigur, condus de un agent de-al lor.

– Și?

– A scăpat.

– Prostule! îl lovi peste piept Vladimir și porni împreună cu Boris pe coridor înainte.

Trecură amândoi pe lângă Christian White, care îi privi cum se grăbeau. Apoi crăpă un zâmbet viclean.

No Comments

Post A Comment

O lume nouă în fiecare săptămână
Te anunțăm noi când apare.
Încalecă!
Nu-ți fă griji, poți descăleca oricând.