Poveschite | Eva lui Adam
101
single,single-post,postid-101,single-format-standard,ajax_fade,page_not_loaded,,qode-title-hidden,qode_grid_1300,footer_responsive_adv,qode-content-sidebar-responsive,qode-theme-ver-9.5,wpb-js-composer js-comp-ver-4.12,vc_responsive
eva lui adam

Eva lui Adam

Dragii mei, ați auzit de părinții lumii și sigur știți povestea lor, dar a venit vremea să v-o spun eu, căci nimenea n-o știe așa neocolit ca mine, iar apostolii, eh, apostolii, ca să-i dea grai universal, au scăpat din amănuntele mai dureroase. Oi fi eu om bătrân, dar pățania asta mi-o amintesc ca și când a fost azi dimineață.

Într-o zi de toamnă târzie, pe când împlineam treizeci de ani – eh, erați voi mici – m-am pornit la pădure să tai lemne, că frigul începuse să dea târcoale și satul nostru mocnea la mahalalele unui masiv. Îmbrăcat și mâncat zdravăn, mi-am aruncat toporul în spinare și hop pe cărăruia ce dădea în codru. Am lăsat vorbă la nevastă să tragă căruța după dânsa mai pe seară, când oi fi isprăvit cu buștenii.

Bine-am făcut c-am pornit cu noaptea-n cap, că am ajuns acolo înaintea soarelui, și până să scurteze umbrele, culcasem doi brazi vânjoși și-o uscăciune de molid. Gândind c-am fost prea sârguincios, m-am tolănit pe-o pătură de ramuri din brad ca o mârțoagă dogorită.

Atât mi-a fost. Am alunecat într-un somn așa adânc că nici de-mi băteați clopotele la ureche nu mă sculam. Nu trecu mult timp și am simțit deodată cum mă desprind din trup și mă înalț. Vă spun drept că pe-atunci nu mi-era felul să bat drumul la biserică și nici să îngenunchez nopțile sub icoană, doar că mai aruncam asupra mea o cruce la nevoie, așa ca păgânii cei mișei.

Și cum mă înălțam, trupul meu, odată cu arborii, rămâneau tot mai mici, tot mai mici, până când au dispărut. Ai fi zis că-mi dă cu leșin ori amețeală, sau cel puțin teamă, dar de unde? Eram mai liniștit ca un apostol înaintea judecatei de apoi. Nu pot să explic, poate că simțirilea astea izvorăsc din trup, ori eu acum eram un soi de abur plutitor, ce avea să ajungă în fața unei porți uriașe.

Forțele ce mă trăgeau, deodată m-au eliberat și m-am trezit admirând o poartă din lemn, veche, să-i fi socotit măcar câteva sute de ani, dacă nu mii. Mușchii o cuceriseră și, pe ici pe colo, câteva smocuri de bureți și-au găsit locuință. Până să mă dumiresc, s-a pornit o crăpătură drept în fața mea și din îndărătul porții, s-a conturat o siluetă umană cu aripi întinse ce fumegau. Un fel de nimb îi strălucea deasupra capului, așa încât nu puteam să-i văd chipul bine. Corpul îi era brăzdat de-o boarfă ce fusese albă odată.

Porțile erau acum larg deschise, la fel și ochii mei. Vietatea mi-a făcut un semn discret și s-a retras într-o parte, întinzând mâinile spre mine. Am luat-o drept poftire și am intrat. Dar nici bine nu m-am apropiat, că în mâinile sale a luat formă un material alb, ca un veșmânt. Cum l-am atins, trupul meu s-a clădit și m-am găsit gol pușcă în fața portarului înaripat. Am luat veșmântul și l-am aruncat pe mine. Era atât de ușor și catifelat, că spuneai c-au scărmănat norii să-l țeasă.

Frumusețea de dincolo de poartă m-a lăsat năuc. Verdeață, izvoare, pomi și seninătate cât vedeai cu ochii. Gazda mea pornise agale pe un drumeag din piatră. L-am urmărit credincios. Deși nu voiam să bănui, acum mă bătea gândul c-oi fi fost poftit în însăși grădina Domnului.

Am mers multă vreme dar când am ajuns, simțisem că nici n-am umblat. Gazda mea s-a stabilit în fața unei uși mai mici, împletită din nuiele. Nu mai aveam nevoie de alte indicii, mă pricepusem și singur. Am intrat.

Am dat într-o încăpere cu un pat mare drept în mijloc, înfășurat de cearșafe albe de spuneai că-și făcuse adăpost un păianjen. Lângă pat, un platou mare cu atâtea soiuri de fructe cât nu aș fi văzut în zece vieți. Lumina se furișa printr-o fereastră mare cât un perete, la fel împletită ca și ușa, astfel că deservea unei ambianțe intime.

– Servește-te cu ce pofești, o voce senzuală îmi vibră de la urechi până în adâncul inimii.

Am încremenit. Venea de după valurile de cearșafe ce îmbălsămau patul.

– Apropie-te! m-a invitat apoi pe un ton lasciv.

Eh, de astfel de momente vă spuneam… mi-am făcut o cruce mare și mi-am dres deșertăciunea din gât. Am vrut să scot un zgomot, dar în zadar. M-am apropiat de pat în cei mai mărunți pași. Când am ajuns în dreptu-i, o mână s-a strecurat printre așternuturi și a învăluit-o pe-a mea. M-a înspăimântat și domolit în aceeași secundă. M-am lăsat purtat de invitația sa înăuntru.

Era suficientă lumină cât să disting formele făpturii ce m-a ademenit, căci cruditatea ei mi se arăta pe trupul aproape gol. Avea un chip blajin de o mândrețe sublimă, ce era străjuit de bucle mari ale părului întunecat. Dacă înainte mă întrebam ce simt peștii prinși într-o cascadă, acum aveam să aflu. M-a privit minute-n șir, poate chiar ore, nu aveam nici cea mai vagă idee, căci timpul răspundea altor legi acolo. Eram stană de piatră, doar privirea mi se desfăta cu frumusețea ei. Un fulger m-a bântuit când degetele ei au urcat pe mâna mea, apoi pe braț și au încetat pe umăr. Apoi, cu cealaltă, mi-a dibuit chipul ca un orb, mângâindu-mi fiecare colțișor.

– Te-am așteptat o viață, omule, mi-a șoptit cu un ușor năduf.

Mi-a luat mâna și a condus-o să-și mângâie obrajii și ochii cu ea. Avea o piele extrem de fină, căci simțeam că mâna mea aspră ar putea s-o zgârie. Nu i-a păsat. A continuat să facă asta ca un ritual, până când am simțit un picur perindându-se în palma mea. Fără folos să vă explic ce-mi trecea prin minte. Zeița de lângă mine se comporta de parcă mă știa, ba mai mult lăcrimase.

Mi-am găsit graiul și-am întrebat-o ce s-a întâmplat, dar eu eram acela ce avea nevoie mai mare de răspuns, nu ea.

– Nimic, nu lua în seamă… Vino de mă strânge-n brațe, nu ai mai făcut-o de atâta amar de vreme…

Eu din uluială nu mai găseam scăpare. Ce joc să fi fost ăsta și al cui? Mi-a descins mâna pe sânii ei fragezi, conducându-mă să le cunosc formele și fierbințeala. Era o liniște profundă, așa încât îi auzeam bătăile violente ale inimii. Pe semne că nu numai eu eram înflăcărat. A lăsat să curgă veșmântul ce-o acoperea și s-a întins pe spate. Am fost și eu holtei și am văzut câteva goliciuni distinse, dar făptura asta era dincolo de tărâmul imaginației mele.

M-am apropiat de ea. Avea ochii închiși. Și-a agățat degetele în părul meu și m-a apropiat de buzele ei cărnoase, ușor, până le-au izbit pe ale mele. Simțeam că mă străbat curenți aprinși, ca și cum fiecare picătură de sânge purta mii de ace prin tot trupul. M-am predat și mi-am rătăcit buzele în ale ei, într-un dans domol. Pielea îmi era hărțuită de arșița pielii ei, mă porniseră friguri tot trupul. Mă cutremuram de dorință. Mi-am îndrumat gura pe gâtul ei, apoi am apus pe unul din sâni, continuând spre vârful tare al acestuia. L-am îmbrățișat cu buzele. Ardea.

Deodată m-a trăsnit un gând și m-am îndepărtat ca de un prădător. Bătea vinovăția-n mine ca o a doua inimă și totodată un sentiment ciudat mă implora să rămân acolo.

– Te rog, nu pleca! m-a rugat ea.

Am simțit un fragment de spaimă în vocea ei. Mă sorbea din priviri, iar eu, pe ea.

– Nu mă părăsi ca data trecută…, a continuat ea să mă roage.

Nimic nu avea sens. Îmi doream să fie un vis, dar în același timp voiam să fie real. Și părea atât de real… Se îngrămădiseră prea multe întrebări în mintea mea îngustă, eram gata să cedez.

– Data trecută? am întrebat pierdut. Am mai fost aici?

Zâmbetul ce mi l-a descris era pe jumătate împlinit, pe jumătate agitat. Mi-a luat din nou mâna și a așezat-o pe pieptul ei, în dreptul inimii.

– Doar pentru tine bate, mi-a șoptit cu ochii licărind în umezeală.

Vocea ei plăpândă revărsa de patimă. Aveam gura încleștată și ochii încleiați cu ai ei. Mi-era teamă să întreb, să nu spulber farmecul așternut, ori dacă chiar visam, să nu mă trezesc. Într-un final, curiozitatea a învins…

– Cine ești?

Nu a clipit nicidecum, parcă aștepta întrebarea.

– Sunt femeia ta.

Am înghițit în sec. Răspunsurile ei dădeau naștere altor zeci de întrebări. Aveam în față un vis și nici un dram de curaj. Cred că în momentul acela, nervii mei s-au înmuiat. Am apucat să mă pișc în regiunile cele mai sensibile, apoi să mă plesnesc peste față. Privirea amuzată a făpturii s-a prefăcut într-una profundă.

– Nu visezi, mi-a spus, oprindu-mă din demența ce pusese stăpânire pe mine.

– Nu înțeleg nimic, i-am zis răspicat. Ce se-ntâmplă? Unde sunt? Ce vrei de la mine?

Un picur s-a desprins din ochii ei și s-a prăvălit iute pe obraz. Nu și-a deznodat o clipă privirea de pe mine, deși, încet, încet, o năpădiseră lacrimile ca înaintea unei mari duioșii. Socotindu-mi ticăloșia, m-am potolit imediat și m-am apropiat de ea. Apoi am încarcerat-o puternic în brațe, cum aș fi făcut-o cu o persoană iubită. Plângea și suspina, încercând din răsputeri să se înfrâneze. Și mai tare suspina și plângea. Era un înger, trebuia să fie… Nicicând nu trăisem atâta emoție.

– Iartă-mă, sunt un necioplit, nu voiam să te…

Mi-a răspuns strânsorii în semn să tac și s-a alinat cât să murmure:

– Te iubesc.

A urmat un ecou ce mi-a îngenuncheat întreaga ființă. Mierea din glasul ei a trezit o parte din mine, o parte ce nu o cunoscusem până atunci, o parte dormindă. Ne-am desfăcut ușor și ne-am privit. Și-a curățat fața și ochii cu veșmântul și l-a prins înapoi pe umeri.

– Nu avem mult timp…. întreabă-mă ce vrei, mi-a spus pe un ton normal dar plin de afecțiune.

Am simțit un val de melancolie. Am lăsat capul în jos și-am oftat adânc. Degetele ei m-au ridicat. Ochii ei mă încurajau.

– Cum te numești?

– Eva.

– Ca pe…? am continuat eu nițel timid.

A dat din cap în semn că nu. Apoi a zâmbit scurt.

– Nu ca pe, ci chiar acea Eva.

Vă spun drept că partea din mine de care am pomenit, se aștepta la răspunsul ăsta. Și cred că m-a dibuit, că a continuat să spună:

– Dar cred că ai realizat asta, nu-i așa?

– Nu mai știu ce știu și ce nu știu, am oftat.

Ea a izbucnit ușor într-un râs cristalin. Toate simțurile îmi erau binecuvântate de orice făcea. Și mă adânceau într-o profundă intimitate.

A continuat să-mi povestească că din cauza păcatului primordial, Creatorul i-a dat cea mai grea pedeapsă.

– Că ai gustat din fructul oprit?

Știu că am pus o întrebare stupidă, dar lumea pe care o știam îmi părea deodată stupidă. Ea a ezitat câteva momente, apoi, mișcând capul în sus și-n jos, mi-a spus:

– Că amândoi am gustat din fructul oprit, Adam.

Cum vă spuneam, răspunsurile ei erau izvoare de întrebări… dar acea parte din mine ce se trezea la viață, îmi confirma spusele ei.

– De ce-am făcut-o, Eva?

Ea s-a prăbușit în pieptul meu.

– Of, iubitul meu, oare de ce?

Am luat-o în brațe și-am strâns-o, intuind din glasul ei câtă suferință a mistuit-o.

– Lasă-mă să te privesc din nou, mi-a șoptit.

A urmat un nou episod de priviri și atingeri, după care mi-a tras un zâmbet pungaș.

– Data trecută erai șaten.

– Când a fost data trecută?

– Niciodată nu-ți amintești…, a lăsat acum ea capul în pământ.

– Te rog, iartă-mă, nu o fac intenționat, doar că…

– Nu e vina ta, Adam, m-a întrerupt ea. Asta e pedeapsa ce-am primit-o.

Am întins mâna spre bărbia ei să-i înalț eu capul de data asta și două lacrimi au rătăcit în palma mea. În acel moment am simțit cum fuge pământul de sub mine. Un val familiar de durere m-a copleșit și ochii mei au vărsat amar. Realizasem că trecuse o viață de când nu ne văzusem… și urma să mai treacă una până data viitoare. M-a sufocat gândul. Și ea, sărmana de ea, întemnițată de una singură în Eden…

– De ce, Doamne? am urlat cât am putut.

– Nu te-aude, iubitul meu, ne-a lepădat… așa cum și noi am făcut-o, încălcând porunca Sa.

Tremuram și plângeam unul în brațele celuilalt. Suspinam și vărsam ca doi iubiți trădați de soartă.

– Ce-o să fac fără tine? am întrebat-o.

– Tu abia ți-ai amintit, iubitul meu, eu… nu am uitat nicicând…

Mi-au străpuns inima ca sulițele vorbele ei. Asta nu era doar o pedeapsă, asta era tortură curată.

– Nu! Nu voi mai pleca. Voi rămâne aici cu tine orice-ar fi, am spus pe cel mai hotărât ton.

Ea a surâs, într-un fel parcă să-mi transmită că nu fusese prima dată când am spus-o. M-a implorat să o sărut și am făcut-o. Epuizasem de câte gânduri au dat năvală peste simțurile mele încă înăbușite.

Noaptea a venit pe nesimțite, dar nu ne-a păsat. Eram doar noi amândoi și totuși, în acea zi, în acea singură zi, eram totul, un univers întreg. Ne-am iubit și ne-am povestit ca doi nebuni îndrăgostiți. Ne-am șoptit, ne-am hrănit și ne-am iubit din nou. Și în joaca noastră, ne-am încurajat, ne-am rostit îndemne, iubire și promisiuni. A nu știu câta oară…

Când am deschis ochii, se înnoptase. Spatele mi-era țeapăn de la patul improvizat și peste astea, mă stârnise și frigul. Dar toate împreună nu făceau cât o fărâmă din amărăciunea ce-o aveam în suflet. M-am pornit spre casă, încercând să-mi repet că a fost un vis, că a fost un vis, dar nici vorbă. Femeia ce-o luasem de nevastă m-a întrebat unde-am fost de n-am venit acasă două zile, căci ea venise după mine și nu eram de găsit. Vă dați voi seama ce vă spun? Vă dați voi seama ce însemna asta?

Dragii mei… dragii mei copii, am răbdat și-am suspinat atât în sinea mea să vă văd crescuți și pe fiecare la casa lui. V-am iubit și vă iubesc nespus, dar acum a venit vremea să vă las și să-mi grăbesc pașii spre viața următoare. După cum v-am spus, un înger fumegă la poartă, iar o zeiță îmi culege fructe pentru următoarea întâlnire… îngrijind o iubire ce merită o viață de agonie pentru o singură revedere.

Tatăl vostru, Adam.

 

4 Comments
  • Raluca
    Posted at 21:14h, 23 iulie Răspunde

    Am citit pe nerasuflate rand dupa rand dupa rand! Abia astept urmatoarele poveschite, Sebi!

  • Iulia
    Posted at 13:17h, 23 iulie Răspunde

    Multumim pentru cateva minute magice☺

    • Sebastian
      Posted at 13:30h, 23 iulie Răspunde

      Multumim ca ne esti alaturi, Iulia.

  • Anca
    Posted at 19:52h, 21 iulie Răspunde

    Minunat Sebi!!!

Post A Reply to Iulia Cancel Reply

O lume nouă în fiecare săptămână
Te anunțăm noi când apare.
Încalecă!
Nu-ți fă griji, poți descăleca oricând.