Poveschite | Hoțul și leneșul
416
single,single-post,postid-416,single-format-standard,ajax_fade,page_not_loaded,,qode-title-hidden,qode_grid_1300,footer_responsive_adv,qode-content-sidebar-responsive,qode-theme-ver-9.5,wpb-js-composer js-comp-ver-4.12,vc_responsive
hotul-si-lenesul

Hoțul și leneșul

Zeci de mititei alergau și chiuiau prin clasă, printre gheme de hârtii și creioane aruncate. Erau de clasa a II-a, în ultima zi de școală înainte de Crăciun, și căutau mai multă hârjoneală decât carte. Domnul învățător era un om bătrân și știa ce le poate mintea. Îi privi pe rând de la ușă, căci intrase pe furiș, fără să fie văzut. Nu părea deloc necăjit, ba chiar se simțea spectatorul unei piese bune de teatru. În ochii lui, dezordinea lor era armonioasă. Cine știe câte clase ca acestea mai văzuse…

Nu s-ar fi săturat nicicând să-i urmărească, dar domnul învățător era un om corect și își iubea meseria mai presus ca el. Așa că, tuși de două ori și toată zarva se opri. Copilașii speriați se aruncară fiecare în băncuța lui. Domnul învățător îi mustră din priviri pe măsură ce se apropie de catedra sa. Trase scaunul și îl privi atent înainte să se așeze. Până să înceapă prezența, auzi două fetițe mai în spate certându-se.

– Ce se-ntâmplă acolo? ridică vocea la ele domnul învățător.

Fetițele mirate începură să vorbească deodată de nu se înțelegea niciuna. Domnul învățător le opri și le spuse:

– Pe rând, dragele mele. Sofia, începe tu!

Sofia era cea mai îndrăzneață dintre ele, dar nici Francesca nu era sfioasă. Amândouă erau deștepte și drăgălașe de mama focului. Așa că, au făcut din clasă un adevărat tribunal. Însă, domnul învățător era om instruit și mai presus, un om cu experiență de viață. Le-a oprit după ore să curețe clasa și să rezolve cearta acestora.

Zis și făcut. După ore și după o repriză bună de curățenie, domnul învățător își aduse scaunul și se așeză în fața lor.

– Fetele mele, niciodată nu veți fi luate în serios dacă vreți să vă impuneți prin ceartă. Oamenii îndrăgiți și apreciați sunt cei care știu să respecte pe toți ceilalți. Și dacă voi, care sunteți așa de asemănătoare, nu vă înțelegeți, apoi cine, Doamne iartă-mă?

Fetițele erau ochi și urechi la figura încrețită și albă. Domnul învățător își curăță gâtul și continuă:

– Ar trebui să vă respectați și să vă ajutați. Mai bine să vă spun o poveste. O poveste a doi băieți care erau chiar de vârsta voastră. Unul dintre ei era de familie bună, adică bogată și avea tot ce își dorea. Celălalt făcea parte dintr-o familie amărâtă… să fi fost chiar cel mai sărac copil din toți elevii mei. Ca să ne fie mai ușor, hai să-i numim, vreți? Francesca, cum îl cheamă pe tatăl tău?

– David Negoiță, spuse aceasta cu mândrie.

– Și pe tatăl tău, Sofia?

– Cezar Apostolu, răspunse și a doua fetiță.

– Bun, deci David și Cezar. Iată ce nume potrivite! se înveseli domnul învățător parcă înfăptuise o minune. Așadar, după cei care au purtat aceste nume, îi vom spune David copilului sărac și Cezar copilului bogat. Sunteți de acord?

Sofia dădu din cap, fiind în deplin acord, Francesca era ceva mai reținută, dar nu se împotrivise. Domnul învățător continuă la fel de vesel:

– Vă spun drept și nu vă mint, copiii aceștia prinseseră o ură unul pentru celălalt, cum nu ați mai văzut la nimeni altcineva. La vremea aceea nu puteai să îți alegi sau să schimbi clasele cu una cu două și, fiind un orășel mic, oricum multe variante nu erau. Așa că, cei doi au rămas colegi vrând-nevrând. Nu știu prea multe despre părinții voștri, dar tații și mamele acestor doi băieți erau așa ocupați că nici nu știam dacă sunt interesați de copiii lor. Erau singuri la părinți, așa ca voi amândouă, doar că Cezar părea să aibă mai mult succes la prieteni decât David, care era un singuratic. Voi știți ce-i acela un prieten?

– Prietenul este o persoană dragă, spuse Sofia.

– Atât doar? Dragă? De exemplu, mie mi-e drag președintele țării, asta înseamnă că președintele îmi e prieten?

– Păăăiiii… se pierdu fetița.

– Francesca, tu ai prieteni?

– Da! spuse fetița zglobie.

– Cum îi cheamă? întrebă mirat de răspunsul încrezător domnul învățător.

– Îi cheamă Patrocle și Thomas.

Domnul învățător porni un râs lacom că o stârni și pe Francesca și pe Sofia.

– Foarte bine, Francesca! Animalele ne sunt prietene, așa e. Uitați voi că David nu avea niciun prieten. Nu voia nimeni să aibă de-a face cu el pentru că era sărac și purta mai mereu aceleași haine, deși era pe cât putea de îngrijit. Vedeți voi, în societatea noastră, sărăcia e o boală, nu doar o stare. Dar David crescuse un copil bătăios. La cei opt ani ai săi, trecuse prin multe greutăți și asta îl întărise dar îl și înăsprise totodată. Cezar era diferit. Avea un farmec aparte și o încredere de sine, rară pentru vârsta voastră. Dar, vedeți voi, având de toate sub nas, și aroganța era pe măsură.

– Aroganța, îl întrerupse Francesca, care urmă să râdă.

Domnul învățător zâmbi. Sofia nu era amuzată de intervenția colegei ei.

– Aroganță, adică așa… plin de el. Să nu mă înțelegeți greșit, era un băiat manierat și respectuos de altfel. Ei, și iată cum doi pomi creșteau strâmb în curtea mea. Eu nu puteam să accept ura aceasta, fetelor, voi mă înțelegeți. Îmi rănea reputația. Păi, eu la vremea aceea făcusem jurământ să mă îngrijesc de toții elevii ca de copiii mei, iar copiii mei nu dușmănesc. Părinții lor, ca și părinții voștri, v-au încredințat mie și nu am de gând să dezamăgesc pe nimeni.

Domnul învățător apăsă cu inima pe ultimele vorbe și se încălzi nițel. Scoase batista de la piept și își șterse fruntea, apoi continuă:

– Ei, ca să vă faceți o idee despre dușmănia lor, am să vă spun că se certau mereu, așa ca voi două mai devreme. I-am prins și când se băteau prin clasă… pe holuri, în baie, în spatele școlii, pe stradă…

– Și cine câștiga? întrebă Sofia înainte să își termine propoziția domnul învățător.

– Dragele mele, să vă intre bine în cap. Într-o bătaie, nu câștigă nimeni. Câți se bat, atâția pierd. Violența este incapacitatea nătărăului de a înțelege. Mă rog, ați înțeles voi, nu? spuse voios domnul învățător văzând fetițele confuze. Important este să vă rezolvați problemele pașnic și băieții mei erau cu pumnii sus mereu. Ca să îți răspund la întrebare, Sofia, David era mai puternic ca Cezar, mai pregătit, dar Cezar avea doi, trei colegi care săreau pentru el. În fine, astea sunt amănunte fără rost. Contează că toată clasa, ba chiar toată școala știa de ei și de răfuiala… adică de dușmănia lor. Eu am vorbit când cu unul, când cu altul, când cu amândoi, dar nu puteai îndoi piatră. Erau de neclintit. Dacă aveau ceva în comun, asta era… mândria, orgoliul. Să știți că, le-am spus și lor și vă spun și vouă, nu e nicio rușine în a te da la o parte. Viața nu dă premii pentru duritate. Dar când ești înțelegător și generos, răsplata vine din interior și e un sentiment inegalabil. Înțelegeți voi? Fără egal.

Fetele se uitară una la alta și dădură din cap sigure pe ele, cum că ar fi înțeles. Domnului învățător îi creștea inima ca o gogoașă privindu-le.

– Bun. Când veți simți, să-mi spuneți cum e. Acum să continui povestea. Așa… deci, eram pe punctul de a… da, am hotărât să fac o ședință doar cu ei și părinții lor. Cu greu, cu greu, dar am găsit o zi potrivită să poată veni toți șase. Trebuie să înțelegeți că pe atunci și eu greșeam mult, că doar așa ne formăm, greșind. Nu e nicio rușine să greșești, atât timp cât ești responsabil de greșeala ta. Eu chiar crezusem că astfel voi rezolva conflictul lor. Dar de unde? Părinții au fost protocolari, adică cum să zic eu… politicoși, extrem de politicoși. Ca atunci când vă obligă părinții să mergeți în vizită la o rudă și voi nu voiați nici cărate în brațe. I-au mustrat de față cu mine și i-au obligat să dea mâna. Atâta tot. Cum să se împace copiii dacă nici părinții nu și-au dat silința? Spuneți-mi voi, fetelor, cum să fii exemplul copilului, dacă îi ceri lucruri pe care tu nu le faci?

Domnul învățător simți că se înfierbântă din nou și se potoli îndată. Rostogoli două hohote să arate că e în control. Apoi, scoase din geanta sa două foi de hârtie scrise identic.

– Am să vă spun un lucru cu riscul de a nu fi înțeles. Copiii sunt copii ale părinților, știți, ca și copiile xerox. De aceea este importantă școala, învățătorul, profesorul, că modelează unde mai poate, rotunjește caracterul copilului. Dar părinții sunt baza, ei îți dau forma. Și cei doi băieți s-au format la poli opuși. Cezar credea că viața înseamnă bani și banii se făceau cu multă muncă și sacrificiu. Astfel, dacă erai sărac, erai leneș. David credea că banii erau ispita necuratului și era nu numai imoral să faci avere, dar și imposibil. Astfel, dacă erai bogat, erai hoț. Și priviți voi cum doi copii inocenți, puri ca o pânză albă, îmi veniseră pătați de mizeria părinților.

Domnul învățător se ridicase în picioare și gesticula ca un conductor la concert. Realizase că mersese prea departe și se potoli înapoi pe scaun. Oftă prelung în fața celor două fetițe zăpăcite.

– Iertați-mă, m-am lăsat dus de valul acestei amintiri. Dacă vreți putem să facem o pauză.

– Nu, spuse Francesca. Mai spuneți-ne de David. Cât era de puternic?

Domnul învățător nici nu putu să se arate fermecat de afirmația Francescăi că și Sofia intervenise:

– Și cât era de descurcăreț Cezar?

– Liniștiți-vă, că vă spun de amândoi, dragele mele, își șterse o lacrimă răzleață domnul învățător.

Se vedea că le iubea mult. Își frecă ochelarii de cămașă, își curăță gâtul și continuă:

– După acea ședință, nu a durat mult până să-i găsesc încăierați. A fost ziua cea mai tristă dintre zilele mele de învățător. Până am ajuns să-i despart, Cezar avea nasul spart și David un ochi vânăt. Nici nu știam dacă să chem salvarea, vă dați voi seama?

Domnul învățător dădu din cap pierdut câteva clipe, apoi oftă prelung și continuă:

– Nu vă mai spun ce scandal a ieșit cu părinții, cu directorul. Părinții lui Cezar se cunoșteau cu directorul școlii și i-au cerut să-l exmatriculeze pe David.

– Emaxtrilu… se bâlbâi confuză, Francesca.

– Exmatriculeze, o corectă Sofia, mândră de ea.

– A exmatricula, continuă domnul învățător, înseamnă a da afară din instituția școlară. Și dacă nu mă rugam în genunchi de director, zburam și eu odată cu sărmanul David. Vedeți voi… să ai bani, nu e o soluție permanentă, dar să nu ai bani, e o problemă permanentă. În genunchi, dragele mele, ca înaintea Domnului, așa l-am rugat. I-am zis să îmi dea două săptămâni că pot să-i aduc pe calea dreaptă.

– Două săptămâni? întrebă Sofia într-un mod curios dar foarte confuz.

– Două săptămâni. Nici eu nu știu ce-a fost în capul meu, dar știu că eram disperat. Așa că, m-am gândit că cel mai bine ar fi să-i scot din mediul în care s-au format acizi. Am propus o excursie de trei zile la munte. Nu aveam nevoie de toți părinții să fie de acord, ci doar de câțiva. Spre surprinderea mea, până la urmă, toți au zis da. A trebuit să plătesc eu pentru David, dar m-am bucurat să pot face asta. Așa că, după o rundă de avertizări din partea directorului, am urcat cu toții în autobuz, am luat și două colege să mă ajute și am plecat în inima Carpaților. Aveam rezervat un loc de campare în prima noapte lângă un râu, așa că, toți copiii aveau corturi. Erau cuplați câte doi, câte trei, chiar și patru. Trei dintre prietenii lui Cezar urmau să înopteze în cortul lui și cine nu ar fi vrut, căci tatăl lui îi umpluse rucsacul de bunătăți. Dar eu… eu aveam alte planuri.

Domnul învățător își arătă colții, apropiindu-se de fetițe ca lupul șiret. Acestea erau absorbite în poveste.

– După ce ne-am așezat corturile, am decis să facem un foc de tabără. Și pentru a strânge lemne, am ales la întâmplare, făcu o pauză să se hlizească câteva clipe domnul învățător, pe Cezar și David. Și am mers pe-o cărăruie de munte mai bine de o jumătate de oră. Trebuie să menționez că fusesem de mai multe ori acolo și știam foarte bine locul. Cei doi nu își spuseseră niciun cuvânt tot drumul, dar nu ăsta era scopul, nu încă. Scopul meu a fost să trag de timp și să îi pun să care lemne de departe, ca ei să ajungă târziu și obosiți, lucru care s-a și întâmplat. Când am ajuns în tabără, copiii dormeau de zor în corturile lor. Așa că, le-am spus să nu facă gălăgie și le-am dat un cort de două persoane să își întindă și să doarmă. Eu mi-am întins propriul cort, unde abia încăpusem. Greu s-au mai urnit cei doi, tare greu. Nu voiau nici măcar să se uite unul la altul, d-apoi să doarmă împreună. Ce le cerusem eu, fusese cel mai dificil lucru pentru ei. Într-un final au ridicat cortul de nici nu știu cum de stătea. Mi-a fost atât de greu să-i privesc cum se chinuie… dar trebuia să-i las pe ei, trebuia…

Domnul învățător întâmpină un nou obstacol emoțional. Povestirea sa îl răscoli profund. Își șterse ochii umeziți și continuă atent urmărit de Sofia și Francesca.

– Dis de dimineață, când băieții noștri s-au trezit, avură un șoc. Nu mai era nimeni lângă ei, nici urmă. Dormiseră până la amiază și eu, de dimineață, am spus celorlalți să strângă și să se pregătească de plecare spre următorul loc. Așa că, cei doi rămăseseră singuri și uitați.

– Au rămas singuri în pădure? se arătă surprinsă Francesca.

– Erau urși și lei? se făcu auzită și Sofia.

Domnul învățător se amuză teribil pe seama fetițelor. Îngrijorarea lor era de-a dreptul drăgălașă și asta însemna că erau prinse în poveste.

– Lei, dragă Sofia, găsești în junglă nu în păduri. Iar urși trebuiau să fie, sigur. Oricum nu i-am lăsat singuri, am rămas și eu, dar ei nu știau asta. Îi urmăream îndeaproape să nu pățească ceva. Acesta fusese planul de la început, să-i scot din mediu și să-i las fără pic de ajutor. Acum nu mai aveau nimic, decât unul pe celălalt… și câteva gustărele pe care le-am lăsat. A fost poate cea mai riscantă alegere pe care am făcut-o și nu știam dacă va merita. Am sperat și m-am rugat să fie totul bine. Am instruit colegele mele să anunțe părinții că toți sunt bine, așa că eram acoperit. Vedeți voi, pe atunci nu erau telefoane fără fir… mare lucru. Așa că, Cezar și David au trebuit să colaboreze. Nu-i de glumă, la greu te împrietenești și cu dușmanul dacă trebuie, iar copiii aceștia numai proști nu erau. Le-a fost greu, dar au comunicat pentru prima dată, pentru că aveau un scop comun. Luptau pentru aceeași cauză. Cezar avusese idei bune și David știuse cum să le pună în practică. Cezar era purtătorul de cuvânt, cel care obținea informații și David era cel care simțea pericolele, era apărătorul. Dacă la început fiecare dintre ei voia să i se facă voia, pe final învățaseră că în echipă e totul mai ușor. Se descurcaseră așa de bine, că imediat ce coborâseră muntele, cu indicații de la ciobani, găsiseră un căruțaș care îi purtă până în cea mai apropiată gară. Acolo îi prinseră noaptea și aproape că și vreo câțiva câini vagabonzi. Ce peripeție a fost, Doamne Iisuse, îmi fac mustrări de conștiință și acum. Dar, vedeți voi, în acea noapte, Cezar și cu David erau diferiți. Reușisem să stârnesc pânza albă din ei.

Domnului învățător nu-i mai păsa dacă fetele nu înțelegeau tot, acum parcă povestea mai mult pentru el.

– Reușisem să îi reduc la un numitor comun și astfel să îi identific pe unul cu celălalt. Vedeți voi, orice doi oameni, oricât de diferiți, la bază sunt la fel. Și voi două sunteți la fel, așa cum realizaseră Cezar și David. Gara era mică și nu mai era nimeni altcineva, așa că auzeam tot ce spuneau. Asta mă bucurase nespus. Au vorbit ca doi prieteni, adevărați prieteni, nu ca cei trei colegi care nici nu realizaseră că Cezar nu mai era cu ei, mult după ce au plecat din camping. Când nu am mai auzit nimic, am intrat și eu în gară după ei, să îi urmăresc îndeaproape. Adormiseră grămadă, ca doi frați înfrigurați. Dimineața, m-am făcut că îi găsisem după o zi întreagă de căutări și uite-așa bucurie mare bucurie. Am luat primul tren spre casă și asta a fost. I-am rugat să nu spună nimic părinților și au fost de acord. Și uite-așa, dragele mele, Cezar și David au devenit cei mai buni prieteni. Ba chiar și părinții lor au început să se cunoască mai bine și să se ajute. Vedeți ce puternică e dragostea? Vedeți voi?

– Și tații noștri sunt prieteni, spuse Francesca, încântată de sfârșitul povestirii.

– Da, confirmă și Sofia, și lucrează în același loc.

– Mă bucur să aud, dragele mele, spuse domnul învățător cuprins de entuziasm. Și voi ce aveți de împărțit, mă rog?

– Sofia mi-a luat tableta, care era a mea, spuse Francesca.

– Ba nu, era a mea, sări în apărarea ei Sofia.

– Ia să vedem ghiozdănele voastre, spuse șotios domnul învățător, mult prea sigur pe el.

În ghizdanul Sofiei, printre cărți, se afla o tabletă asemănătoare.

– Uite, vezi? Ți-am spus că e mea, spuse Francesca pe un ton prietenos.

– Iartă-mă, îi spuse Sofia și apoi o îmbrățișă.

Asta îl înduioșă pe domnul învățor de-i plesniră ochii în lacrimi. Le îmbrățișă și el pe amândouă.

No Comments

Post A Comment

O lume nouă în fiecare săptămână
Te anunțăm noi când apare.
Încalecă!
Nu-ți fă griji, poți descăleca oricând.