Poveschite | Idilă de cinci stele
406
single,single-post,postid-406,single-format-standard,ajax_fade,page_not_loaded,,qode-title-hidden,qode_grid_1300,footer_responsive_adv,qode-content-sidebar-responsive,qode-theme-ver-9.5,wpb-js-composer js-comp-ver-4.12,vc_responsive
idila-de-5-stele

Idilă de cinci stele

Marcelo se trezi pălmuit fierbinte de razele soarelui. Așternutul impecabil și fără odor îl găsi gol pușcă. Așa se obișnuise să doarmă cele patru decenii ale vârstei sale. Nu era tipicul afaceristului pe care ți l-ai imagina și nici calitățile sale nu se regăseau prin fișa postului, dar îl urmărea un aer sufocant de încredere, un aer căruia nu-i puteai rezista. Unde mai pui tenul măsliniu, părul lung, negru și cârlionțat?

Ca în multe alte dimineți, Marcelo se trezi târziu și, firește, urmă o ilustră pripă. Cămășile împăturite cu măiestria unui copitat erau mai boțite după călătoria sa decât proaspăt scoase din mașina de spălat. Oftă prelung când o alesese pe cea albă. Organizarea nu era una din laudele sale. Sună la recepție, dar nu răspunsese nimeni. Ciudat, că doar era într-unul din cele mai bune hoteluri din oraș. Nu mai stătuse în el, dar avea numai note de zece.

Se hotarî să meargă personal când nici a doua oară nu răspunsese nimeni, proaspăt ieșit din duș, în halat. Dar nici bine nu ieși pe hol, că se izbi de o tânără brunetă în uniforma hotelului.

– Mă scuzați, bună dimineața! spuse Marcelo.

Tânăra clătina capul spre stânga privindu-și lung ceasul. Urmă să-și arcuiască sprâncenele. Marcelo se simți stingherit, lucru extrem de scump de altfel. Ochii lui se ancorară de ecusonul ei.

– Paola, mă poți ajuta cu ceva? reveni în forță bărbatul.

Camerista intui încotro merge propunerea și îi smulse cămașa din mână. Trase fierul de călcat și în zece secunde era în camera lui dezmorțind textila albă. Marcelo nu apucă să mai zică nimic, stătea mut pe hol, privind-o ca pe un mesager divin. În fine, un mesager divin incredibil de fermecător. În cele două minute cât dură, Marcelo îi mângâie picioarele și posteriorul cu privirea, ca un adevărat connoisseur și, la drept vorbind, avea și ce.

Până să-și revină din reverie, Paola îi predă cămașa și ieși din cameră, intrând în alta fără să spună un cuvânt. Marcelo zâmbi pișicher și goni să fie gata, în alte trei minute. Nu era cea mai întinsă cămașă, dar era suficient. Un moment de reflecție îl sili să-i lase un bilețel de recunoștință cameristei și un bacșiș rotund, intuind că va urma să-i învioreze și camera lui. Se parfumă și ieși pe ușă.

Marcelo era venit pentru cinci nopți în oraș, cu chestiuni legate de afacerea sa. Găsi un partener care avea puterea să-i înzecească profitabilitatea companiei sale și tocmai de aceea era acolo, grăbit să îl întâlnească la ora stabilită. Era și într-o perioadă mai sensibilă în căsnicie, unde și o singură picătură ar fi umplut paharul. Se adunase multă presiune pe capul lui.

La întoarcere, spre seară, Marcelo intră abătut în hotel. Luă liftul spre camera sa fără a răspunde politicoasei recepționiste. Ajuns în cameră, se prăbuși pe pat ca o clădire detonată. Înainte să se predea mâhnirii, o foșnitură venită dinspre coastele sale, îi atrase atenția. Cercetă locul și găsi un bilețel. În acel moment își aminti de Paola. Starea lui de spirit se entuziasmă ca a unui cățel scos la plimbare. Citi încet să nu scape vreun semn ascuns:

“Aș fi vrut să spun că plăcerea a fost de partea mea, dar aș minți”.

Marcelo se încruntă văzând și banii lăsați drept recunoștință. Pesemne că nu se aștepta la asta. Mesajul îl stârni așa încât se gândi o clipă la reclamarea impertinentei.

– Cum să-mi spună mie o femeie așa ceva?! Cine se crede?

Marcelo căzu într-un suspin și așa și adormi.

Dimineața îl găsi surescitat. Era plin de entuziasm și motivat. Abia se zărea lumină, deci gândi că e un moment excelent pentru a medita asupra zilei ce urmează. Pusese la punct un plan solid pentru a-și atrage viitorul partener și un bilețel pe care scrijeli numele de Sonia. Desigur că știa numele ei, dar așa părea mai degajat în fața unei „oarecare”. Biletul se citea astfel:

“Știu că nu toți facem ce am visat în viață, dar asta nu înseamnă că putem fi imaturi. Permite-ți să te scot la masă diseară. Insist să vii și cu atitudinea ta, să lucrăm la ea.”

Marcelo îl semnă și îl parfumă de la mare distanță astfel încât doar câțiva vapori să-l pupe. Juca cartea neinteresatului, cartea superiorului, cartea criticului. Aruncă toate cămășile sale mototolite într-o grămadă și peste acestea aruncă bilețelul și un bacșiș greu de refuzat, apoi porni la drum.

Se făcu seară din nou când reveni în recepția hotelului. Părea mai vesel față de ziua precedentă, doar că de data asta nu uitase de Paola. Așa că, primul lucru pe care l-a făcut, ajuns în cameră, a fost să caute bilețelul de la ea. Camera era lună, nu găseai o cută nici cu lupa. În dulap se regăseau cămășile perfect călcate și un bilețel prins de una din ele. Desigur, erau și banii lăsați de el. Marcelo îl apucă ca însetatul și îl citi rar și atent:

“E bine să ne recunoaștem frustrările, atlfel ne-am minți singuri. Felicitări pentru inițiativă. Cât despre masă, mă flatați cu această invitație, domnul meu, dar mă tem că atitudinea mea nu vrea să ne însoțească… ce păcat.

P.S. Numele meu este Paola.

Marcelo înmărmuri. Nu era femeie pe pământ să-l refuze, dărămite o cameristă. Îl citi încă o dată și încă o dată și încă o dată.

– Te ții de șotii, da? Ei, bine…, își spuse scrâșnind din dinți.

De data aceasta, nu mai așteptă dimineața, ci se apucă de ripostă imediat.

Consumă multe idei și foi până se stabili la una mai potrivită. Nici prea lungă că l-ar bănui de implicare, doar era suficient că răspunde, și nici prea scurtă, că ar risca să fie ambiguă și să nu transmită semnalele dorite. În final, următoarele vorbe luară podiumul:

“Prezența atitudinii tale e binevenită dar nu obligatorie. Așa că, las-o cu acele frustrări despre care vorbești și vino diseară la șase vis-à-vis de hotel. E un loc drăguț chiar și pentru cei mai greu de mulțumit.

P.S. Mulțumesc de cămăși, au fost bune de data asta.”

Marcelo îndoi bilețelul satisfăcut. Nu-l mai semnase acum. Juca cartea înțeleptului, cartea omului calm, cartea liderului. Îl așeză pe noptieră și se făcu adormit. Știa că el conduce pe tabelă.

Dimineața îl găsi lucrând la proiect. Urmă o zi similară celei precedente, care se termină pe la cinci, când numai bine ajunsese la restaurant, întârziind doar câteva minute. Se uită după cameristă, dar nu o zări. Se așeză la o masă și ceru o sticlă de vin roșu. Avea să urmeze jocul așteptării. Și a tot urmat, căci vreme de o oră, Marcelo a privit ușa de la intrare ca pe binecuvântarea sa, dar nici urmă de ea. Nici nu mai mâncă de supărare. Termină sticla și porni spre cameră, poate că măcar îl aștepta un bilețel explicativ.

Nu a trebuit să caute mult, întrucât o hârtie mâzgâlită se întindea pe pat. Sări după aceasta ca înecatul și o citi:

“Nu am cu cine să-mi las frustrările, domnule meu, regret. Se pare că am mai multe decât dumneata. Restaurantul de vis-à-vis e drăguț? A-ți fi având gust la femei, domnul meu, dar la restaurante… ba.

P.S. Să aveți poftă!”

Marcelo avu prima reacție de a urla dar se înăbuși în ultima clipă. Urmă un monolog cu sieși:

– Femeia asta mă înnebunește. Mă înnebunește! Ce naiba, Marcelo? Revino-ți! Revino-ți!

Nu avea liniște, trebuia să îi scrie, doar așa se putea echilibra. Dorințele lui aveau minte proprie, îl răpiră în timp ce se gândea la un răspuns. Își imagină buzele ei formând un zâmbet seductiv, chemându-l în pat, acolo unde era, în uniforma ei, mai scurtă decât în realitate, mai strâmtă; picioarele învelite în plasă întunecată răsărind de sub cearșaful alb, îl cutremurau – era o imagine cum nici cei mai fanteziști nu puteau descrie.

Un ciocănit în ușă îl recompuse înapoi în realitate. Bizar, era ora șapte și nu ceruse nimic. Un gând îl lovi ca un trăsnet – trebuie să fie ea.

– Imediat! transmise un sunet melodios Marcelo. Sări la baie și își împrospătă gura. Un puf de parfum și grăbi pasul la ușă să o deschidă.

Zâmbetul i se topi îndată în fața tânărului cu o măsuță mobilă.

– Îmi permiteți? spuse acesta tocmai muțitului.

– Da, sigur, dar eu n-am cerut nimic…

– Am primit înștiințare să vă aduc aceste bucate. Poftă mare!

Tânărul îi lăsă măsuța și se retrase. Marcelo era stupefiat. Curiozitatea îl mână să afle ce primise. Berbecuț, fondue și salată de fructe. Minunății de cinci stele. Chiar și o șampanie scumpă… Primul gând, că ar fi Paola, îl amuză. Nici de-ar vrea nu ar avea cu ce. O fi partenerul lui, noul partener. Știa el că au mers bine negocierile de azi. Sună la recepție să-i confirme, dar nici duduia aceea nu știa, ori nu voia să îi spună. În fine, ce mai conta?

Mâncă și bău ca și când ar sărbători. Totodată se gândi să schimbe modul de a răspunde la bilețel. Făcu cum făcu și îi ieși astfel:

“De cele mai multe ori mă simt stăpân pe situație și conduc, însă, mărturisesc că de data aceasta nu mă pot controla. Hai să lăsăm jocurile la o parte, mă tem pentru inima mea. Diseară voi fi în restaurantul hotelului între șapte și opt. Dacă nu vii, îți mulțumesc și îți doresc numai bine, Paola.”

Nu era foarte sigur de acest bilet, însă era hotărât. Juca cartea vulnerabilității, cartea sincerității, cartea cea din urmă.

Ziua următoare se succedă același program și seara se regăsi în restaurantul hotelului cu o sticlă din același vin. Timp de un ceas văzu multe figuri, dar niciuna nu era a cameristei. Amărăciunea puse stăpânire pe el și se refugie în sticla sa.

Când se făcu ora opt, începu să râdă cu poftă atât încât toți oamenii îl priveau ca pe un dement ce părea. Nu-i venise a crede că tocmai el putea cade în așa o capcană. Plăti și plecă spre camera lui. Până acolo păru cel mai lung drum, timp în care se gândi la multe. Părea a fi trecut peste netoția sa. Râse din nou.

Când apucă clanța ușii, observă semnul “Nu deranjați” pe el. Nu-și amintea să îl fi pus el. Verifică numărul camerei. Geografic vorbind, era precis. Intră cu atenție. Era o urmă de lumină în cameră, pe care o depistă mai târziu ca fiind de la lampa de pe noptieră, acoperită de cearșaf. Până la pat, Marcelo găsi un costum de cameristă și o pereche de chiloței roșii. Înmărmuri.

Pe pat, întinsă ca o felină, era o femeie goală. Avea fața în pernă și părul lung îi acoperea jumătate din goliciunea spatelui. Marcelo înghiți în sec și se apropie de fată. Când ajunse în dreptul ei, aceasta se întoarse, atât de lasciv pe cât se putea.

– Cine ești tu?! se înfoie ca un motan speriat Marcelo.

– Paola, camerista, spuse necunoscuta.

Reacția lui o pusese în gardă și își acoperi trupul imediat. Era cam de aceeași vârstă cu fata ce o văzuse prima dată.

– Paola? se arătă nedumerit el.

– Îmi cer scuze, am văzut bilețelul și am crezut că… iertați-mă! Vă rog să îmi dați uniforma.

Marcelo o culese de pe jos și i-o întinsese fetei speriate. Pe ecuson era numele de Paola. Camerista se îmbrăcă în doi timpi și ieși pe ușă înainte ca Marcelo să mai spună ceva.

Gânduri grele îl acaparaseră. Nu mai înțelegea nimic. Apucă să facă doi pași după ea, dar dispăruse. În schimb, găsi jos o foaie de hârtie mototolită. O ridică și o citi:

“Ajunge cu jocurile! Vino acum la camera 1001!”

Marcelo își scărpină ceafa bine. Era mult prea confuz, dar imaginile cameristei goale îl asmuțiră într-acolo.

Luă liftul până la ultimul etaj, unde era o singură cameră imensă și luxoasă. Ușa era deschisă și din ea izvora întuneric. Marcelo se încumetă. Lumânări erau așezate ici și colo dar nu făceau față, ci doar pișcau din obscuritate.

– Aici sunt! se auzi o voce incitantă din altă încăpere.

Marcelo își calculă fiecare pas înspre acea direcție.

– Haideți, domnul meu! se auzi din nou.

“Ca în bilețele”, se gândi Marcelo și grăbi pașii. Intră într-un dormitor mai încărcat cu lumânări, unde era un pat imens. Încercă să dibuiască forma din pat.

– Curaj! se auzi aceasta din nou.

– Cine ești? întrebă Marcelo cu un nod în gât că abia se auzi.

– Eu sunt Paola.

Aceasta luă o lumânare și o apropie de fața sa. Era camerista cu care se întâlnise în prima dimineață.

– Paola?

– Eu sunt, continuă să vorbească cu o voce cutremurător de senzuală.

– Ba nu, eu sunt Paola! se auzi vocea fetei ce fugise din patul lui mai devreme.

O altă lumânare se înălță în acea direcție, descoperind chipul acelei fete.

– Ba nu, eu sunt Paola! veni ca o chemare a treia voce, în alt colț al camerei.

O a treia lumânare dezvălui o a treia fată, de o suplitate ademenitoare.

– Ba nu, eu sunt Paola! tresări Marcelo la vocea lascivă din spatele lui.

A patra fată îl luă în brațe și îi sărută gâtul. Altă pereche de mâini îi scoase cămașa din pantaloni și îi șopti la ureche:

– Eu sunt Paola…

Era o voce distinctă de celelalte patru, dar la fel de seducătoare. Marcelo se lupta cu ele și cu dorințele lui. Curând toate cele cinci sirene îl acapareseră. Bărbatul primise mai mult decât dorise și acum parcă nici că se putea bucura. Dezbrăcat, în pat, cu cinci fantasme ce îl sufocau de sărutări, mângâieri și vorbe fierbinți. Se excită atât de tare că-și pierdu cunoștința.

Se trezi în camera lui, ca după un vis. Inima îi alerga ca a prăzii. Era singur. Soarele îi pălea pe unul din obraji. Se ridică și oftă îndelung. Îi părea bine și rău în același timp că s-a terminat. O urmă de neîncredere îi dădu târcoale și hotărî să o stingă. Făcu o tură de cameră, căutând bilețele, sau orice urmă ar putea spulbera visul său. Nimic nu găsise. Se liniști când văzu ora târzie. Expiraseră cele cinci nopți și era ora decazării. Împachetă, se îmbrăcă și ieși.

– Bună dimineața, domnule! îl sperie vocea cameristei din fața ușei lui. Vă decazați?

Era Paola, prima Paola… Marcelo înlemni. Urmă să spună un nonsens pe care nici el nu îl înțelesese, apoi reformulă:

– Da, acum voiam să…

– Ne bucurăm că ne-ați ales pe noi, domnule. Să aveți o zi splendidă!

Imediat ce termină, intră în cameră și trase ușa după ea. Urmă să se audă zgomotul unui aspirator. Marcelo era năuc. Vocea Paolei era de o neutralitate surprinzătoare, dureroasă chiar. Și totul păruse atât de real… Își scutură capul într-o parte și în alta și continuă spre recepție.

– Vă pot ajuta? îl preluă recepționista ca pe o oaie pierdută.

– Vreau să mă decazez de la 101.

– De la minibar aveți ceva astăzi?

Vocea ei îi vibra ca o amintire lui Marcelo. Se pierdu în ea câteva momente.

– Azi nu cred… nu știu, ba da… o apă.

Se apropie să-i vadă ecusonul fetei în timp ce aceasta îi calcula nota de plată. Pupilele lui Marcelo explodaseră văzând că numele ei era Paola.

– Aveți un total de două mii de euro. Card sau cash?

Marcelo se culegea de pe jos… ce mai rămăsese din el.

– Nu vă supărați… numele dvs. chiar este Paola?

– Da, chiar este Paola. Card sau cash?

– Card vă rog.

Marcelo se predă momentului, privind-o pe fată ca pe o fantomă. Aceasta îi făcu factura pe care i-o întinsese. Întârziat ce-i drept, gândul îl lovi chiar înainte să semneze.

– Două mii de euro? Cât costă o apă la dvs.? întrebă Marcelo cât putea de serios.

Recepționista îi zâmbi.

– Nu de la apă e, ci de la pachetul “all inclusive” pe care l-ați optat când ați rezervat camera.

– Nu eu am rezervat camera, ci soția mea…

– Atunci sunteți un bărbat norocos.

Marcelo se albi ca varul și aproape că leșină. Găsi grai cât să spună:

– Nu, nu se poate, ea nu ar fi de acord cu, cu…

Recepționista zâmbi din nou, apoi spuse:

– Cu ce? O cină deosebită?

– Atât a fost? O cină? lungi ultimul cuvânt Marcelo ușor înviorat.

– Atât a fost, o cină, dădu din umeri și continuă să chicotească fata. De cinci stele.

Îi întinse factura și îi ură o zi bună. Îl preluă portarul pe tulburatul Marcelo.

– Vă așteaptă limuzina să vă ducă la aeroport, domnule, îi arătă acesta spre mașină. Ați optat pentru pachetul…

– Știu, știu, i-o tăie Marcelo și continuă spre limuzină.

Nici bine nu intră, că se coborî geamul mat dintre el și șoferiță.

– Bună ziua, domnule, eu sunt Paola. Sper că ați avut o ședere plăcută la noi.

Marcelo alunecă într-o ușoară nebunie, turmentat de acea voce la fel de cunoscută…

No Comments

Post A Comment

O lume nouă în fiecare săptămână
Te anunțăm noi când apare.
Încalecă!
Nu-ți fă griji, poți descăleca oricând.