Poveschite | În lanul de cânepă
442
single,single-post,postid-442,single-format-standard,ajax_fade,page_not_loaded,,qode-title-hidden,qode_grid_1300,footer_responsive_adv,qode-content-sidebar-responsive,qode-theme-ver-9.5,wpb-js-composer js-comp-ver-4.12,vc_responsive
in lanul de canepa

În lanul de cânepă

Trei bătăi din ciocan liniști gălăgia din sală. Judecătorul, un tip trecut de floarea vieții, înfățișa o figură aspră în spatele biroului său impunător.

– Avocat Ciotaru, vă rog, liniștiți-vă gloata. Aici nu suntem cu cireada.

Judecătorul vorbea calm și apăsat. Nu se impunea prin intensitatea tonului ci prin atitudinea autoritară și rece. Puteai crede că e un om plictisit, iritat chiar, de viață.

Sala se liniști. Toți erau ațintiți pe ochii abia deschiși ai judecătorului. Acesta continuă:

– Clientul dumneavoastră, domnul Mitică Funestu, văcar de meserie, a fost acuzat de către Romel Stânjenescu, fermier, amândoi din satul Buclucaș, comuna Țărani. Acesta din urmă solicită daune în valoare de 200.000 de lei clientului dumneavoastră pentru paguba adusă în data de 13 iulie 2017, lanului său de cânepă.

Judecătorul îl privi crucit pe acuzator, care bâțâia nerăbdător din membre în celălalt colț al sălii.

– Cânepă, domnule Stânjenescu? ridică din sprâncene judecătorul. Ați obținut aviz?

– Da, domnule judecător, am de la DADR. Păi se poate? Le am la dosar.

Judecătorul îl mai privi preț de câteva secunde și alunecă cu privirea înapoi în dosar. Era mai lent ca un marfar. Își umezi degetul și scană câteva pagini fugitiv. Puse apoi ochii pe inculpat.

– Domnule Funestu, explicați-mi ce s-a întâmplat în ziua de 13 iulie, orele dimineții.

Acesta privi pe avocatul său care încuviință să înainteze la pupitru să vorbească. După o rundă de zgomote laringeale, începu:

– Onorată instanță, pe 13 iulie, sculat de dimineață, am pornit cu cireada la păscut, așa cum fac în fiecare zi când nu plouă. Le mân tare până la câmp și acolo le las să pască. Am observat că laptele e mai bun când le fugăresc. Am un câine care mă ajută să le țin laolaltă și o ghioagă cu care le mai cârpesc pe cele obraznice.

Inculpatul făcu o pauză privind timorat pe judecătorul nerăbdător. Avocatul său îl bătu pe umăr, încurajându-l să continue.

– Cum stăteam eu în iarbă, cu ochii pe vaci, îmi auzâi băiatul cel mare strigând după mine. Fugea mâncând pământul, domnule judecător. L-am liniștit întâi să nu pățească ceva, apoi l-am lăsat să vorbească. Mi-a zis că l-a trimis bunică-sa după mine că a căzut fetița în fântână. L-am instruit bine și am fugit în sat. Eram la o distanță zdravănă de goană. Noroc cu găleata coborâtă că fetița se prinse de lanț și se ținea. Soacra nu avea forță s-o scoată așa că am ajuns la timp să o trag afară. Era mai mult speriată decât lovită.

– Nu ați dus-o la spital? întrebă judecătorul de-a dreptul nepăsător.

– Nu e nimeni sâmbăta la dispensar, domnule judecător. Și oricum n-avea nimic. Arăta mai bine decât atunci când o bat eu.

Avocatul îl ghionti înainte să mai continue cu afirmații similare. Judecătorul ridică ochii din dosar să îl privească pe narator. Era nesigur de ce tocmai auzise și o lăsă așa.

– Continuați, îl stimulă acesta.

– Am lăsat fata în grija soacrei și m-am întors la băiat pe câmp. Când am ajuns, nu mai era. Și i-am zis la nerod să nu le lase să miște. L-am strigat și l-am căutat, până l-am zărit cu ghioaga în mână încercând disperat să le mâne afară din grădina lui Stânjenescu. Futu-i luceafărul Mariței, dacă nu aveam să-l cârpesc cât necaz am tras. I-am luat ghioaga și le-am alungat din grădina omului și apoi am apelat la câine să le adune în loc. L-am impulsionat pe băiat să vorbească și până la urmă mi-a zis că…

– Băiatul e în sală? îl întrerupse judecătorul.

– Este, da, răspunse avocatul, arătând spre un băiat de 14 ani.

– Să auzim de la el atunci, își verifică ceasul judecătorul. Spune, tinere, ce s-a întâmplat cu cireada?

O pauză lungă îl mișcă pe avocat până la băiat. Îi șopti la ureche, îl bătu pe umăr și îl împinse doi pași mai în față. Băiatul crăpă tăcerea:

– M-a lăsat tata cu vacile la păscut și mi-a zis să le țin locului. Și locului le-am ținut. Dar nu după mult timp se auzi o împușcătură dinspre grădina lui badea Romel și vacile se speriaseră ca de năluce. Am alergat după ele, le-am lovit, le-am mânat și au luat-o la fugă înspre badea Romel. Câinele nu mă asculta, parcă era prost. Am alergat după ele să le opresc dar nu puteam să le ajung lua’le-ar boala. Poarta mare la grădina lui badea Romel, care arată fix ca a noastră, era deschisă și toate au intrat după talanga Mariței.

– Cine e Marița? se pierdu judecătorul.

– Vaca dintâi, domnule.

Judecătorul dădu din cap uluit. Povestea începu să pară ca o poveschiță de-a lui Sebastian Andro.

– Câte vaci sunt?

– 32.

– Bine. Mai departe, îl motivă judecătorul pe cel mic.

– Mai departe? Păi, a tras de două ori Costel să le gonească, dar mai rău a făcut, că vacile nu mai găseau ieșirea și mai tare prăpădeau grădina.

– Costel cine mai era? Boul? afirmă judecătorul încercând să-și mascheze amuzamentul.

Băiatul se hlizi sfios și încuviință poznaș din cap. Apoi descurcă ițele:

– Da. E băiatul lui badea Romel.

Judecătorul se făcu din nou serios și spuse:

– Cum adică a tras de două ori?

– Cu pușca, răspunse scurt copilul.

– Despre ce pușcă este vorba, domnule Stânjenescu?

– A mea, de vânătoare, domnule judecător. O țin mai mult de protecție.

– În camera copilului? se arătă cinic judecătorul, fapt ce îl stârni într-o hlizeală isterică pe păgubit.

– E sub lacăt, domnule judecător.

– Sub lacăt… Permisiune de port-armă aveți?

– Desigur, domnule judecător, păi se poate?

– Vom vedea… Câți ani are Costel, băiatul?

– 11 ani, domnule judecător, dar nu avea cum să ajungă la pușcă. Fabulează piciul ăsta, păi se poate?

– Suficient! rosti cu tărie judecătorul.

– E prezent în sală?

– E acasă, domnule judecător!

– Bine. Continuă, tinere, făcu semn băiatului.

Acesta făcu întocmai, fără prea mare pauză:

– Am ajuns la ele, am intrat în grădina și-am bătut-o pe Marița cât m-a ținut ghioaga. A ieșit până la urmă cu toată cireada după ea că apăruse tata între timp. L-a trosnit și pe câine să-i amintească de funcțiile sale și până la urmă s-au liniștit boalele.

– Era la pământ cânepa mea, găsi momentul oportun să se plângă păgubitul. Toată munca și grija și…

Ciocanul lovi cu așa putere, că tăcură până și muștele.

– Aici nu vorbește nimeni neîntrebat. Respectați instituția.

– Iertați-mă, domnule judecător, doar că mă doare…

– Liniște! Încă un cuvânt și vă acuz de sfidare.

Mai scăpă un “da” domnul Stânjenescu, dar își petici gura imediat cu ambele mâini. Judecătorul cântări situația pentru un moment și apoi îl privi în ochi.

– Ce faceți, domnule Stânjenescu cu cânepa asta?

– Export, domnule judecător.

– Export unde?

– Olanda.

Judecătorul ridică din nou din sprâncene. Surprizele înmugureau ca pomii primăvara.

– Și ce fac olandezii cu ea?

– Textile, domnule judecător, hârtie, câlți.

– A, da? Și cu cât dați dumneavoastră gramul de… câlți, hâ? își încercă din nou sarcasmul domnul judecător.

– Cum adică gramul, domnule judecător, se arătă nedumerit păgubitul? Eu dau buruiana cu totul. Sunt sute de kilograme, păi se poate?

– Și cum motivați cererea de 200.000 de lei pentru 50 de are de cultură.

– Păi munca mea, domnule judecător, e distrusă, complet. Și, și, și partenerul din Olanda, care nu își mai primește marfa. Ce-i spun eu în două luni când trebuie să furnizez? Nu îmi distruge credibilitatea, parteneriatul? Și mai e și morala… dauna morală. Sunt puțini când vă gândiți, domnule judecător.

– E absurd ceea ce cereți, domnule Stânjenescu. Domnule Funestu, aveți atâția bani la dumneavoastră?

Bărbatul muți. Gâtul i se uscă pe loc. Vorbi cu dificultate:

– Onorată instanță, să-mi fie cu iertare, dar de ce trebuie să plătesc eu atâția bani o împușcătură. Care nici măcar nu am comis-o eu.

– O împușcătură ziceți?

– Păi nu de la asta a pornit totul? interveni avocatul. Împușcătura lui Costel care a speriat vacile și a rezultat în desfășurarea episodului aceasta.

Judecătorul dădu din cap dintr-o parte-n cealaltă.

– Carevasăzică, dacă eu trag un vânt și vecinul meu cade de la etaj, eu sunt vinovat, nu? Sau dacă arunc o coajă de banană – clasică, nu? – și un netot își rupe spatele, e tot vina mea, nu?

– Domnule judecător, continuă politicos avocatul, tot ce spun este că ar trebui să luați în considerare și acest aspect în decizia dumneavoastră.

– Mda… mârâi judecătorul și urmă să scrijelească pe o foaie de hârtie. Domnule Stânjenescu, paguba va fi acoperită în felul următor: un expert va calcula profitul și cheltuielile cele mai mari pe care le poate dobândi cea mai profitabilă jumătate de hectar din această țară, indiferent de cultură, și atâția bani vi se vor cuveni.

– Domnule judecător, nu e corect. Cânepa necesită muncă multă, atenție și…

– Nu mă interesează nici dacă produce aur. Decizia este finală.

Judecătorul bătu ciocanul de trei ori.

– Cât vă privește, domnule Stânjenescu, voi trimite spre verificarea riguroasă a culturii, a dreptului de cultivare, a parteneriatului și a permisiunii de armă. Cât despre dumneavoastră, domnule Funestu, mare grijă la violența domestică. Veți fi vizitat regulat de un membru social să ne asigurăm de bunăstarea copiilor.

Zarva crescu tensiunea sălii și judecătorul se văzu nevoit să apeleze din plin la ciocănel.

– Afară! Toată lumea să părăsească sala de judecată. Afară!

 

Nici jumătate de oră mai târziu, judecătorul, în haine de civil, părăsi Judecătoria. Avea o geantă de piele într-o mână și o banană din care ciugulea în cealaltă. Aproape de trecerea de pietoni, îi sună telefonul, după care se și scotoci, moment în care un domn se dezechilibră din cauza opririi sale bruște și îl îmbrânci de scăpă banana. Un tânăr pe role, în mare viteză, ce trecea pe lângă judecător, încălecă banana și alunecă așa tare spre stradă, că reacția sa a fost să se agațe de căruțul unei doamne de pe trecerea de pietoni și catapultă bebelușul în mijlocul străzii, unde o rablă frânase până la un metru de el. Judecătorul privi stupefiat pe șoferul disperat al acelei rable, domnul Mitică Funestu.

Un singur gând avuse judecătorul: “Nenorocitul atrage nenorociri.”

No Comments

Post A Comment

O lume nouă în fiecare săptămână
Te anunțăm noi când apare.
Încalecă!
Nu-ți fă griji, poți descăleca oricând.