Poveschite | Intervenții necurate
336
single,single-post,postid-336,single-format-standard,ajax_fade,page_not_loaded,,qode-title-hidden,qode_grid_1300,footer_responsive_adv,qode-content-sidebar-responsive,qode-theme-ver-9.5,wpb-js-composer js-comp-ver-4.12,vc_responsive
zoe

Intervenții necurate

Zoe Zoescu a fost un luptător. Zoe Zoescu a fost un învingător. Zoe Zoescu ura timpul pierdut și omul leneș, de aceea nici nu a vrut să dospească mai mult de opt luni în pântecele mamei. Zoe Zoescu s-a înțărcat singurel la numai trei luni. Zoe Zoescu avea spirit de cârmaci și se ferea de lachei ca de ciumă.

La grădiniță, Zoe Zoescu a fost căpitan de jucării și distribuia jucării colegilor să cum credea el de cuviință. În clasele primare, a fost cel însărcinat cu contabilitatea rechizitelor și manualelor, la gimnaziu a fost șeful clasei și redactor la revista școlii. La liceu a fost reprezentantul întregii școli, luând cuvântul de mai multe ori în fața publicului larg. A ales facultatea de științe politice, pe care a terminat-o magna cum laude. A organizat chiar un mic sindicat prin care a reușit să impună drepturile studenților. Ehe, Zoe Zoescu crescuse un om bătăios și de o pretenție rară. Deși nu era foarte sociabil, știa să atragă gloatele în jurul său cum deschidea gura. Puteai spune, și ai fi fost în tot dreptul, că glasul lui era fluier fermecat.

Renumele i-a migrat dincolo de hotare și încă din timpul facultății, Zoe Zoescu a fost invitat la corporații din toate colțurile lumii, dar tânărul s-a concentrat pe studiile sale. Când a dat și doctoratul, Zoe Zoescu era pregătit peste poate. Ambiția sa zvâcnea ca un vulcan gata să erupă. Simțea că a fost ales să schimbe lumea. Era atât de încrezător încât și visele îl ocoleau de rușine.

Teza de doctorat a lui Zoe Zoescu a uluit întreaga universitate, câștigând admirația inclusiv a rectorului. Proiectul său despre revoluționarea sistemului de educație aducea o dimensiune nouă și practică prin care toți copiii puteau beneficia.

Așadar, Zoe Zoescu a concluzionat că, dacă chiar avea să revoluționeze sistemul, va trebui să adune investitori să plaseze capital în testarea proiectului. A organizat o prelegere și a dat sfoară în țară.

Era prima zi de mai când sala ce o închiriase mustea de prezențe curioase. Zoe Zoescu, licărind de eleganță, își încleșta pumnii în spatele scenei. Nu puteai mirosi urmă de emoție în urma lui. Îl rugase pe rector să îi facă introducerea ca la carte și, cum s-a anunțat numele său, Zoe Zoescu și-a strâns papionul și a pornit pe scenă, condus de aplauze. S-a așezat la pupitru și a privit la liniștea ce s-a depus. Dacă erai în încăpere, puteai crede că făcea prezența. Erau zeci bune, dacă nu sute de oameni adunați. Unii participanți de drept, alții doar curioși. Nu conta, vorbitorul a primit ce a vrut.

– Bună seara și bine ați venit! începu acesta.

Glasul său grav impunea atenție, injectând cuvintele adânc în inimile ascultătorilor.

– Sunt onorat să vă am înaintea mea și vă mulțumesc tuturor pentru prezență. De ce v-am convocat?

Zoe Zoescu tăcu o clipă cât să deseneze în aer un fulger.

– Am avut o viziune. Lumea noastră, peste o sută de ani. O câmpie vastă… de nimic.

Amuți din nou, lăsând ultimul cuvânt să se scalde în mințile lor.

– În ritmul în care consumăm, în ritmul în care ne înmulțim, nici termitele nu ne întrec. Vom fi epuizat resursele planetei până ca nepoții mei să se nască.

Se auzi în sală o tuse groasă, urmată de dregerea gâtului. Zoe Zoescu iscodi sala după aceasta. Liniștea urmă la scurt timp, acoperind urma sunetului.

– În acea viziune, oceanele se evaporaseră, munții erodaseră, animalele pieriseră. Planeta toată părea un vechi cimitir.

Acea persoană tuși din nou. Zoe Zoescu își soli ochii repede după dânsa. O figură suptă, cu barba albă și lungă, în rândul al doilea, purta un costum larg și tocit. Acesta își drese gâtul din nou sub privirea mută a crainicului. Zoe Zoescu îl ignoră.

– Dacă nu clădim un plan bun din timp, ne vom trezi într-o dimineață că e prea târziu. Și cea mai bună investiție a fost, este și va fi… în educație.

Moșul impertinent își curăță gâtul din nou, iritându-l pe Zoe Zoescu.

– Aveți ceva să ne împărtășiți, domnule? Vă rog, curaj!

Moșul, parcă trezit, se uită în stânga și în dreapta sa, apoi grăi cu calm cât să fi părut atent:

– Târziu pentru ce?

Zoe Zoescu zâmbi trufaș și se apropie de acesta.

– Tocmai ce-am spus mai devreme… sunteți sigur că nu ați greșit sala? își accentuă tonalitatea, stăpân pe situație.

– Dacă sunt aici, nu aveam cum să greșesc, răspunse acesta senin și totuși ușor confuz.

– Mda…, grăi Zoe Zoescu în doi peri, apoi continuă cu optimismul de odinioară. Oameni buni, că vrem sau nu, suntem în prag de revoluție. Toată planeta e. Inclusiv dumneavoastră acolo… în al doilea rând.

– Ce revoluție, tinere? se arătă și mai confuz moșul.

Zoe Zoescu își lărgi zâmbetul cât putu, privindu-l în ochi.

– Domnule dragă, aveți apă?

– Am, răspunse acesta fără să clipească.

– Dar lumină aveți?

– Și de asta.

– Hrană?

– Da.

– Foarte bine. Urmașii dumneavoastră nu vor cunoaște un astfel de lux dacă nu ne vom preocupa de educația lor.

Moșul porni o rundă gălăgioasă de hohote. Asta îl mâhni numaidecât pe Zoe Zoescu. Sala privea când la vorbitor când la moșul ce abia se abținea. Urmă o pauză seacă lăsată de Zoe Zoescu, timp în care privirea lui fulgera pe obraznic.

– Să-mi fie cu iertare, tinere, dar eu n-am urmași. Și totuși cum vine asta? Vor fi secat pământurile, râurile, soarele?

– Câți ani aveți, stimate? îl ambuscă Zoe Zoescu ca pe un impertinent.

– Optzeci în toamna asta.

– Mulți înainte și sănătoși să-i aveți.

– Vă mul…

– Cum era aerul acum optzeci de ani și cum e acum? îl întrerupse fără reținere Zoe Zoescu, înghesuindu-și nerăbdător argumentele pe vârful limbii.

Moșul se scărpină în cap nedumerit.

– Aș spune, dar mă tem să nu spun o prostie.

– Cu încredere, stimate!

Moșul își duse ochii înspre sus, parcă să-și pună în mișcare rotițele amintirilor și continuă șovăind:

– Pe atunci aerul era… nesigur.

– Nesigur? Cum nesigur? sări Zoe Zoescu pe el.

– Groază, foamete, frig… ehe, tinere, tu n-ai prins nici gâlceava din ’89, d-apoi războiul cumplit de-atunci.

Toată sala muți, inclusiv crainicul nostru îmbufnat. Câțiva mișcau afirmativ din cap. De teamă să nu-i sechestreze audiența, continuă degrabă:

– Nu contest, așa o fi fost. Numai că eu vorbeam de poluare, de încălzirea globală. Ăștia sunt naziștii de azi. Înțelegeți?

Moșul scăpă câteva firimituri de tristețe.

– Înțeleg, tinere domn, cum să nu înțeleg? Părinții mei au fost amândoi chinuiți în lagăre…

O pătură de uimire învălui toată sala. Zoe Zoescu lăsă ochii în pământ și oftă. Cum de a lăsat discuția să alunece aici?

– Simpatizez cu dumneavoastră, domnule. Trebuie să fi trăit zile grele…

Audiența devenea tot mai intrigată de crainic și interlocutorul acestuia. Zoe Zoescu coborî garda și, după o scurtă suspensie, continuă hotărât:

– Dar pentru că viața v-a fost aspră, puteți înțelege mai bine cum le-ar fi urmașilor noștri dacă nu schimbăm modul în care funcționăm. Faptele noastre de astăzi se vor reflecta în ziua lor de mâine. Educația e cheia.

– Cutremurul din ’77 mi-a luat urmașii. Pe toți patru… Aveau aceeași vigoare pe care o ai tu… toată viața înainte, așa poluată cum spui…

O doamnă în floarea vârstei, ce stătea în spatele moșului, îi făcu semn acestuia, mișcând capul în semn de uluire.

– Și cu soția ce s-a întâmplat? îl întrebă dânsa.

Moșul eliberă o lacrimă, apoi alta. Un domn de lângă acesta îl strânse de umeri în semn de solidaritate. Ceilalți îl scăldau în priviri miloase. Lăsă capul în pământ.

Din lac în puț. De unde-ar fi crezut că scoate un dialog inspirațional, Zoe Zoescu își pierduse toată audiența acum. Răbdarea se rătăci și ea. Se îndreptă înapoi la pupitrul său.

– E regretabil. Viața poate fi un calvar și așa. Unde mai punem năpastele ce ne pândesc? Unde mai punem…

Zoe Zoescu se opri brusc, văzând pe moș ridicat în picioare cu degetul ațintit asupra-i. Oftă ușor, privindu-se avertizat de degetul acestuia acum tremurând.

– Viața nu e un calvar, tinere! Tu o faci să pară așa. Viața e un dar și oricât de măruntă ți s-ar părea, ea trebuie prețuită.

Dacă în acel moment erai aproape de Zoe Zoescu, puteai vedea cum fumega de mânie. Moșul se prăbuși în scaunul său.

– Așa este, aveți mare dreptate. Vă mulțumim pentru intervenție, încercă vorbitorul nostru să o dreagă, privind apoi o tură prin sală.

Își pierduse ritmul, ideile și în curând avea să urmeze încrederea. Își curăță gâtul și tuși o dată.

– Cutremure au fost și vor mai fi… nu putem decât să ne rugăm. Războaie, tirani, bombe… cine știe? Dar setea și foametea sunt amenințări reale. Și sunt dependente de alegerile noastre. Alegerile noastre de astăzi.

Ultima propoziție fusese accentuată la nivelul unui adevărat profet. Simți sala antrenată. Asta îi aduse speranța înapoi. Pentru puțin timp, căci moșul din rândul doi izbucni într-o nouă tură de amuzament. Râsul său nestingherit duduia în toată sala. Zoe Zoescu era la capătul puterilor. Îl privi fix pe toată durată spectacolului acestuia. Și moșul, văzându-l, mai tare se amuza. Într-un răstimp se potoli.

– Setea și foametea sunt amenințări re…

Izbucni într-o nouă cascadă de hohote, apoi continuă sub privirile tuturor:

– Voi, generația asta, sunteți așa perisabili. Ce până acum un secol era pericol permanent, acum, vezi Doamne, sunt amenințări reale. Ascultă la mine, tinere! Trăiți cele mai sigure vieți închipuite vreodată de generația mea. Sunteți la propriu în rai. Săracii de astăzi au cât aveau regii acum două sute de ani. Nu vă trebuie nimic, decât să deschideți ochii și să trăiți.

Se săltă în picioare și se întoarse spre ceilalți din public.

– Să trăiți, oameni buni! începu să facă semne așezaților să se ridice. Trăiți, oameni buni!

Unul câte unul se ridicară și începură să aplaude pe moșul interesant și smintit. Zoe Zoescu era perplex.

– Trăiți, oameni buni!

Când toată sala s-a pus în picioare, moșul se strecură printre ei spre ieșire, stârnindu-i și mai tare. Apoi, fără să privească înapoi, părăsi încăperea. Oamenii se uitară unii la alții și la Zoe Zoescu ce porni furios după nerușinat.

Cum ieși din sală, zece pași de el, la capătul holului, umbra moșului se evaporă. Alergă până acolo. Nici urmă de vreo vietate. Zoe Zoescu se holbă uimit la un coridor lung și gol. Își scutură capul și se întoarse buimăcit. Deodată, în spatele său, se auzi sâsâitul amenințător a unui șarpe. Tânărul paraliză de teamă. Își răsuci capul încetișor să verifice. Nimic, nici urmă de așa ceva. Rămăse preț de câteva clipe ațintit asupra mochetei. O mână apusă pe umărul său îl trezi din transă. Era rectorul, zâmbind cu o jumătate de gură.

– Nu fi dezamăgit, Zoe. Măcar au plecat voioși. Și… datorită ție până la urmă, nu?

Zoe Zoescu fusese cuprins de-o stare bizară, căci vorbele acestuia nu găsiseră gazdă vrednică în el.

– Hai, capul sus! Ai toată viața înainte. N-auzi? Trăiește-o!

Rectorul porni un râs gros, îndepărtându-se de tânărul năucit.

No Comments

Post A Comment

O lume nouă în fiecare săptămână
Te anunțăm noi când apare.
Încalecă!
Nu-ți fă griji, poți descăleca oricând.