Poveschite | Interviu cu Dumnezeu
383
single,single-post,postid-383,single-format-standard,ajax_fade,page_not_loaded,,qode-title-hidden,qode_grid_1300,footer_responsive_adv,qode-content-sidebar-responsive,qode-theme-ver-9.5,wpb-js-composer js-comp-ver-4.12,vc_responsive
interviu-cu-dumnezeu

Interviu cu Dumnezeu

În fața unei uși negre impunătoare Henry zăbovi preț de câteva clipe. Venise de pe un coridor lung, pustiu de alte intrări. Se uită înapoi scărpinându-se în cap. Nu își amintea să fi mers atât, dar nici că se înfioră, căci câteva momente în urmă își dăduse duhul. Ultima lui amintire era a soției sale ținându-i o lumânare aprinsă la cap și rostind “Tatăl nostru” din nou și din nou ca un popă grăbit. Iar acum, după un hol lung, se afla în fața ușii negre. Porni, din reflex, să facă o cruce mare, dar îi păru stupid imediat și renunță.

Se apropie de ușă și bătu timid de două ori. Ușa se deschise înaintea lui, revelându-i o încăpere imensă, albă complet. Atât de albă, că nu puteai să delimitezi pereții între ei. Henry o deschise larg și aruncă un ochi. În față, la ce păreau a fi câteva zeci (dacă nu sute) de metri, era un birou și un scaun ce se roti în acel moment către el. Henry înlemni. O figură bătrână cu barba și părul lungi și albe bătu din palme o dată și îi făcu semn cu degetul să se apropie.

– Haide, mai repede, că nu am mult timp, grăi bătrânul.

Vocea lui era impunătoare, dar grăbită, cumva îngrijorată. Henry înaintă și se așeză pe singurul scaun. Era speriat și totodată curios. Bătrânul scoase o carte veche, un fel de catastif, și îl răsfoi gălăgios. Apoi îl întrebă:

– Numele tău?

– Henry Ford.

Bătrânul răsfoi din nou catastiful, câștigând tot suspansul lui Henry.

– Dar nu ești atotștiutor? își făcu curaj să grăiască omul.

Bătrânul se opri și îl privi fix, apoi bătu catastiful cu o palmă grea de sări praful din el.

– Nu sunt. Tu ești atotștiutor?

Henry înghiți în sec, infirmând din cap. Bătrânul își aruncă ochii în catastif.

– Cine ești tu, Henry Ford?

– Sunt dezvoltatorul primei fabrici de mașini pe petrol.

Bătrânul își scărpină creștetul.

– Mașini pe petrol, da, da, da… dar eu te întrebam cine ești tu, nu ce-ai făcut.

Henry se blocă câteva momente, apoi continuă un pic mai luminat:

– Sunt un om ce își iubește familia și țara.

– Hmmm… bine. Dacă așa zici tu… Uite de ce te întreb: vreau să iau în considerare părerea ta în privința vieții următoare. Ai vreo preferință?

Un gând îl fulgeră pe Henry că era foarte posibil să viseze și îl luă de bun, relaxându-se total.

– Vreau înapoi de unde am venit.

Bătrânul izbucni în râs, un râs bizar ce-i drept, cumva forțat. Când se potoli, continuă a spune:

– La ce folos? Ai posibilitatea unei noi aventuri și tu te agăți de trecut?

– N-aș vrea să îmi las soția singură, copiii.

– Soția ta era singură și înaintea ta. Copiii… uite ce e, chiar nu am timp. Spune, vrei altă planetă?

– Nu. O vreau pe aceeași.

– Ce specie?

Henry se trezi din gândul c-ar fi fost un vis și începu să se bâlbâie.

– C…um ce s… specie? Dar nu scrie acolo în registru de faptele mele? Nu sunt importante? M-am pregătit o viață pentru judecata de apoi.

Bătrânul se încruntă. Grimasele înăsprite pe chipul său supt descriau o luptă pentru înțelegerea celor auzite.

– O viață zici? Dar noi ne întâlnim de sute de mii de vieți. Data trecută, scrie aici în registru, erai un ghepard, și unul inapt se pare, căci murisei de foame. Înainte de asta, corb, și mai înainte erai o țestoasă… de apă. Ai mai fost om, de mai multe rase. Iar, cu mult înainte, ai fost diverse specii din altă planetă, ale căror nume nu ți le pot exprima… nu cu limba asta.

Henry era lemn. Ascultă și nu-i venea a crede. Încercă să scoată câteva sunete:

– Eu… crezut că… tu, aici… în rai, cu tine.

– Ce rai? Nu există rai. Decât în imaginația voastră.

– Și Iisus?

– Auzi, Iisus… Hai, gata cu întrebările. Oricum nu o să-ți mai amintești nimic în următoarele clipe. Nici măcar de avatarul ce ți l-ai creat. Acest Henry Ford.

– Nu, te rog, nu vreau să uit! se repezi la el, Henry, încercând să-l apuce de mână.

Dar spre surprinderea lui, bătrânul nu era croit dintr-un material solid și trecu prin el ca prin fum, ori prin lumină. Până să scoată o interjecție pe măsura uluirii, bătrânul mișcă capul stânga-dreapta ca înaintea unui netot. Apoi zise:

– Nu sunt aici. N-ai cum să… cum să-ți spun?

Bătrânul oftă…

– Cred că, măcar ție pot să încerc să îți explic, oricum vei fi resetat. Dar să știi că nu mulți au aflat asta. Doar cei ca tine, așa, mai vechi.

Henry era de-a dreptul hipnotizat. Bătrânul din fața lui încercă să-i explice, ajutându-se mult de mâini:

– Eu sunt o interfață în programarea în care exiști tu. Dimensiunea mea e alta. Nu știu cum să îți spun în termenii tăi… Tu ești un fel de calculator, o creație a șefului meu. Și clasa noastră este în competiție cu alte clase… un fel de joc ai putea spune.

– Cum adică? Noi oamenii suntem păpușile voastre, distracția voastră? E inacceptabil! Nu! Refuz să cred!

Henry își încrucișă brațele și începu să tremure ușor. Își simțea inima zvâcnind puternic, ori așa avea impresia.

– Ai fi preferat să nu fii deloc? Putem rezolva ușor.

Henry avu prima reacție de a nega virulent, dar îl lovi un gând care îl potoli.

– Ce contează? Dacă nu-mi aduc aminte, e ca și cum n-aș fi fost nicicând.

– Voi oamenii, cu inteligența voastră, vă credeți mari și tari. Nu vezi că inteligența vă stă în cale?

– Da? Și inteligența voastră nu?

Bătrânul se scărpină în cap. Vru să zică ceva, dar Henry își continuă ideea peste el:

– Pe voi cine v-a făcut?

– Momtomum, ființa supremă, răspunse bătrânul zâmbind.

– Așa numiți voi pe Dumnezeu?

– Ce Dumnezeu? Asta e invenția voastră, se agită bătrânul.

– Și Momtomum? zâmbi Henry acum.

– Nu-i același lucru. Noi îi simțim prezența, căci ni se arată în diverse feluri.

– Cum ni se arată și nouă? lărgi zâmbetul Henry, unul extrem de forțat.

– Nu numai că ești impertinent, dar ești și irațional. Încheiem discuția aici. Te voi trimite pe cealaltă planetă și vei fi un…

– Care cealaltă planetă?! sări Henry ca de pe jar.

– Clasa mea are două planete populate. Deci, cealaltă. E în altă galaxie, în același univers. E puțin mai primitivă, dar te voi pune în vârful lanțului trofic. Alte nelămuriri?

Henry muțise din nou. Bătrânul închise catastiful de plesni.

– Am crezut că… toată viața mea am… și de fapt…

Henry vorbea în palme, pierdut de orice sanitate:

– A fost o minciună, totul a fost o glumă, pe care eu am luat-o în serios… Nu! Nu se poate! Sigur dorm acum, visez. Așa e, nu?!

Bătrânul mișcă capul dintr-o parte într-alta.

– Crezi ce vrei, oricum asta faceți voi… credeți ce vreți. Ce contează ce nume poartă sau cum arată? Viața e viață. Nu există reguli de conduită. Asta o face să fie intrigantă.

Bătrânul se ridică de la birou. Henry îl urmări fără să clipească, trecându-și toată viața prin fața ochilor. Bătrânul zâmbi cu o oarecare satisfacție, apoi spuse:

– Gata, hai! Succes să ai și ne mai vedem… O să-ți amintesc eu.

Bătrânul porni o serie de hohote, ce se pierdeau într-un ecou odată cu lumina albă, până ce totul se făcu negru și Henry nu mai auzi nimic. O altă lumină bătea de departe în fața lui. Și Henry se tot apropia de ea…

No Comments

Post A Comment

O lume nouă în fiecare săptămână
Te anunțăm noi când apare.
Încalecă!
Nu-ți fă griji, poți descăleca oricând.