Poveschite | Jus primae noctis
364
single,single-post,postid-364,single-format-standard,ajax_fade,page_not_loaded,,qode-title-hidden,qode_grid_1300,footer_responsive_adv,qode-content-sidebar-responsive,qode-theme-ver-9.5,wpb-js-composer js-comp-ver-4.12,vc_responsive
jus-primae-noctis

Jus primae noctis

Stropi mari înțesau balta ce oglindea un chip mohorât. Jarin își odihnea oasele pe pământul rece, zgribulit de gânduri crude. Fața sa era spulberată de pe suprafața apei cu fiecare picur plâns de întunecimea cerului. Portul său sărăcăcios și umed atârna greu, dar nu-i păsa câtuși de puțin. Avea toate simțurile îndreptate spre umila căsuță la câțiva pași de el, de acolo de unde vuiau gemete. Să fi fost în locul lui Jarin nu ai fi știut ce se întămplă în spatele lutului, că o fi durere ori plăcere, ori vreo întrepătrundere din cele două. Ochii tânărului Jarin zvâcneau cu fiecare geamăt și cu fiecare geamăt pumnii i se încleștau fără control. Trupul tot îi tremura, parcă nu era stăpân pe el, și nu mult îi lipsea să se piardă cu firea.

Sări în picioare când dinspre căsuță țâșni un țipăt mai ascuțit ca toate celelalte. Jarin porni spre ușă hotărât și când să o deschidă, ieși un om la vreo cincizeci, îmbrăcat în țoale ce-l clasau în rangul nobilimii. Purta o mutră satisfăcută cum rar ți-e dat să vezi, una ce nu se feri să i-o afișeze tânărului Jarin. Îl bătu pe umăr și-i grăi pe un ton degajat:

– Acum e toată a ta.

Încălecă pe un cal zdravăn ajutat de un argat și apucară amândoi calea spre conacul ce se ivea în zare. Jarin rămase cu pumnii încleștați privind încremenit la cei doi cum zoreau din calea ploii. Vru să intre, dar din spatele ușii tânguia glasul ce mai devreme gemea. Jarin împinse ușa și zări făptura colapsată la pământ, Isabel. Se apropie încet și se lipi de trupul gol al fetei. Părul ei lung și roșiatic era împrăștiat pe podeaua murdară. Jarin o luă în brațe și o așternu pe patul de paie. Toată căsuța însemna o încăpere măruntă, dar suficientă să adăpostească puținele lucruri. Lipsită de curajul de a-și ridica ochii, Isabel se încolăci sub pătură, încercând să-și înăbușe plânsetul. Jarin o privi doar, luptând să-și astâmpere nervii, dar curând hohotele ei îl domoliră și se ghemui cuminte lângă ea.

Așa trecu toată noaptea, până la primul îndemn al cocoșului. Dimineața îi găsi înfrigurați, înnodați unul în brațele celuilalt, spovediți fără de cuvinte. Ochii ei îi cercetau pe ai lui necontenit, disperați după sprijinul și încrederea ce odinioară o desfătau, dar ceva se schimbase. Jarin purta o luptă cu sinele, una ce părea să o piardă. În ochii lui, focul pasiunii izbucnise în văpăi de ură. Isabel îl cuprinse în brațe și îl strânse cu toată forța, dar mai tare îl înnegură pe Jarin. Se dezlegă de ea și se ridică la margine de pat, întorcându-i spatele celei ce acum o considera prihănită. Isabel scrâșni din dinți, înfrânându-și hohotele durerii sub așternut, în timp ce mâinile lui Jarin prinseră a tremura de ciudă. Lacrimi fierbinți îi asediară obrajii și lui, căci inima-i se storcea de venin.

Tânărul se ridică și ieși din casă fără a mai privi în urmă. Pașii lui se îndesară înspre conacul din depărtare. Urlă cu toată putința – un vuiet așa zdravăn, că o lihni pe biata Isabel. Să-l fi păzit sfântul pe cel ce apărea în calea bestiei întărâtate.

Ajuns în fața conacului, Jarin strigă la nobil, răcnind și foindu-se ca un leu în cușcă. Trei dintre gărzile nobilului se alertară și îl imobilizară, ba chiar îl mântuiseră cu o serie de pumni în stomac pentru îndrăzneală. Într-un târziu, sus în palat, își făcu apariția omul, căscând cu toată lenea sa. Îl privi pe Jarin cu ignoranță, că nu-i trezea niciun sentiment, fie el bun ori rău.

– Ce dorești, țărane? se pricopsi a-i grăi că Jarin abia auzi de jos.

Jarin dospea de ciudă, atât încât nici nu știa de ce venise. Pentru moment tăcu mâlc, poate doar silabisi o interjecție printre dinți.

– Voi, gărzi, dați-i drumul, dispăreți! le porunci nobilul apropiindu-se de margine. Ți-au scos limba, de ce taci? Grăiește! ridică vocea impunător la omul pierdut.

– Dreptate, se regăsise Jarin. Dreptate doresc!

Nobilul porni un râs impertinent, unul chitit să irite, apoi spuse zeflemitor:

– Ascult propunerea ta. Spune!

Jarin se împotmoli iarăși. Strângea pumnii și dinții parcă viața sa depindea de asta. Nici bine nu apucă să se dezmeticească, căci fluieratul puternic de la etaj stârni o haită de câini asupra lui, expunându-și care mai fioroși canini. Făcură horă în jurul bietului Jarin, care acum se găsea la un suflu de lumea cealaltă. Asta stârni în nobil un amuzament de nestăvilit. Hohotele sale se auzeau tot mai încet, pe măsură ce intră liniștit înapoi. Sărmanul Jarin doar ochii putea să miște, orice altceva putea fi fatal, așa cum îi dădeau de înțeles fiarele. Îi păru o veșnicie până când același fluierat dezarmă potăile și le alungă. Stăpânul se apropie de Jarin. Îl bătu pe umăr oarecum prietenește.

– Demult așteptam motiv să fluier, îi spuse și izbucni din nou în hohote.

Și mai tare râdea văzându-l serios pe Jarin și mai tare se amuza.

– Hai, te rog, provoacă-mă, continuă neserios printre lacrimile de veselie.

Jarin își ancoră ochii pe nobil și privi manifestul său păcătos aprins de ciudă. Până când a cedat. Sări la gâtlejul nobilului ca un nebun însetat. Și nici bine nu-l puse la pământ, că îl săltară gărzile de mai devreme cu pumni și picioare, isprăvindu-l de toată pofta. Nobilul se săltă în picioare, se scutură de praf și, privindu-l în ochi pe tânăr, porni iară la distracție. Când se potoli, deveni incredibil de serios.

– Voi, oameni fără minte, voi sunteți sălbaticii. Crezi că ești primul care caută răscumpărare? Am văzut zeci ca tine. Sute! Și tot aici stau… Vrei să mă sfârșești? Asta-i dreptatea ce-o cauți?

Jarin îl ascultă fără să clipească. Cuvintele nobilului se amestecau cu propriile gânduri, mai ales despre Isabel.

– Voi credeți că vă pângăresc femeile, nenorociților, dar de fapt mai tare vi le dăruiesc. Tu nu vezi?

Stăpânul îl apucă de după gât ca pe un amic, eliberându-l din mâinile gărzilor și își coborî tonalitatea vocii la cea a unui duhovnic:

– Ce vrei tu nu există. Perfecțiunea, puritatea… nu sunt reale. Tu vrei idealuri de soție, dar eu  îți ofer o femeie vie. E ușor să iubești fecioare, oricine poate, chiar și câinii mei, dar adevărata iubire trebuie să o înveți. Ea nu stă în edificii de puritate, ci în femeia ce n-are mai mult să ofere decât încrederea și loialitatea sa. Și totuși, asta face mai mult decât toate la un loc, infinit mai mult decât oferirea primei nopți. Crede-mă când îți spun: nicio relație n-are loc pentru desăvârșire. Ce-ți ofer eu, pentru un… inconsiderabil serviciu, e o viață de fericire.

Jarin era năuc în încercarea lui de a înțelege vorbele nobilului, care continuă, privindu-l drept în ochi:

– Acum fugi la femeia ta și iubește-o! Și crede-mă când îți spun că merită.

Sfârși într-o silabă subtilă, demagogică. O mică scăpare de viclenie ce Jarin o surprinse numaidecât și fusese scânteia ce l-a aprins din nou. L-a doborât la pământ și cu toată ciuda s-a încleștat puternic de grumazul lui, că nici cele trei gărzi nu-l puteau potoli. A cedat în cele din urmă loviturilor primite în cap, pierzând conștiința.

S-a trezit pe podea de piatră rece și umedă, alături de doi șobolani ce îi dădeau târcoale. Din perete curgea lumină cât să distingi temnița sumbră. Jarin urlă, trăgând de porțile de fier fără folos. Când se potoli, căzu în genunchi și gemu de supărare. Atunci, din întuneric, se făcu auzită o voce ce părea ruginită de timp:

– Nu te-aude nimeni aici, fiule.

Jarin zvâcni către aceasta speriat. Nu văzu pe nimeni întrucât întunericul era desăvârșit.

– Cine-i acolo? Cine ești?

– Nu contează cine sunt, ci ce sunt…

– Ce ești? întrebă uluit Jarin.

– Un glas, un gând, o umbră…

Jarin se pierdu câteva clipe în ecoul dureros așternut de voce.

– Ce vrei de la mine?

– Nimic. Nimic mai mult de ce aș fi dorit de la mine acum aproape o viață…

Jarin se încredință locului și vocii, astămpărându-se într-un colț.

– De ce ești aici? întrebă tânărul.

– Pentru a-ți servi ca exemplu. Așa de mulți tineri ajung în inumanitatea asta încât nu înțeleg alt motiv al existenței mele.

Jarin se apropie de gratiile de unde venea vocea. Ochii săi, mai împăcați cu întunecimea, puteau dibui forma bătrânului din carcera alăturată. Părul rar și barba nu se mai sfârșeau, era slăbit și aproape gol.

– Ce ți-au făcut? întrebă îngrozit Jarin.

– Nu asta e întrebarea potrivită, fiule, ci ce-am făcut. Nimic în lumea asta nu ți se întâmplă fără implicarea ta. Chiar și atunci când nu o faci…

– Ce-ai făcut? întrebă tânărul cuprins de ciudățenie.

– Ce erai să faci și tu.

– De unde știi că n-am făcut-o?

– Nu mai erai tu aici dacă izbuteai.

După câteva clipe de liniște înspăimântătoare, Jarin fuse cutremurat de vocea bătrânului la urechea sa.

– În colțul din dreapta ta sunt oasele unei femei. Ai grijă să nu le calci.

– Ale cui sunt?

– Ale femeii mele.

Bătrânul scăpă de sub control un râs jalnic ce îl supără pe Jarin. Când se potoli, bătrânul continuă a dezvălui:

– Zic femeia mea, dar niciodată nu a fost… în adevăratul sens al cuvântului. Așa cum spunea legea dată de stăpâni, prima noapte aparține lor nu nouă. Dresdia, dulcea mea Dresdia, atât de frumoasă și pură ca o pânză albă de mătase.

Ochii lui Jarin prindeau contur și licăreau, asociind-o pe Isabel cu Dresdia bătrânului.

– Bruta asta ce te-a băgat aici, era un puști pe atunci, un diavol la doar paisprezece ani. Tatăl lui era stăpânul. După prima noapte, și eu și Dresdia ne-am îmbolnăvit de suferință. Nu mai puteam, trebuia să mă răzbun. M-am dus la așa-zisul nobil și l-am curmat din lumea asta. Nu mă întreba cum, dar am reușit. Mai lipsea un moment și îi frângeam și feciorul…

– Atunci te-au prins?

– M-au adus aici, chiar în carcera asta, unde stau de atâția zeci de ani, că am pierdut șirul.

Jarin privi la rămășițele din colț, așezate ordonat, os cu os. Ar fi vrut să întrebe despre soarta ei, dar bătrânul i-o luă înainte.

– Pe Dresdia au adus-o în aceeași zi și au închis-o acolo unde stai tu. Sărmana Dresdia… cât a pătimit. Seară de seară animalul o pângărea în fața mea. Și eu mă simțeam atât de neputincios… un nimic. Căci de nu căutam răzbunarea mândrului eu rănit, lucrurile erau altele acum. Din cauza mea a suferit Dresdia. Și din atâta suferință, a refuzat să mai trăiască. Am încercat să o împiedic… cu vorbe. Nici nu începi a realiza cât de inutil te simți. A murit acolo sub ochii mei și sub ochii mei a putrezit…

Jarin începu a tremura privind craniul Dresdiei pe maldărul de oase. Gândurile sale alergau spre Isabel, rugând soarta să o cruțe.

– Nu-ți fă griji, nu cred să pățești la fel. Nu a mai fost nimeni după mine să îndure cruzimea asta.

– Te rog, ai milă! Cum să fac să ies de aici? imploră Jarin.

– Ai răbdare, fiule… Răbdarea te va scoate de aici și înțelepciunea te va ține departe.

Jarin căzu pe podeaua rece și începu a se ruga fierbinte.

Ca printr-un miracol, a doua zi dimineață fusese eliberat. Nici nu-i venea să creadă. O zi întreagă îi păru cât un an. Fără să privească înapoi, o luă la fugă spre căscioara sa.

Isabel îl primi cu brațele pline de dor și dragoste și așa au urmat nopțile lor de iubire și fericire.

Înapoi la conac, nobilul coborî în temniță, unde mai era doar bătrânul. Se apropie de el ușor să nu-l trezească de dormea.

– A plecat? se răsti bătrânul la nobil de îl speriase.

Acesta își trase sufletul și chicoti viclenește.

– A plecat, tată, a plecat. A fugit mâncând pământul.

Chicotelile se făcură hohote, la care participă și bătrânul. Nobilul scoase un rând mare de chei și îl eliberă. Cum se arătă luminii, figura își întinse spatele ca o pisică leneșă și porni împreună cu nobilul pe scări.

– Acesta a fost al o sută-lea, spuse bătrânul.

– Eh, îți dai tu seama ce-ar fi însemnat o sută de capete răzvrătitoare? Lumea asta trebuie ținută cumva sub control…

Bătrânul dădu din cap în semn de uimire pe măsură ce își calcula pașii pe treptele de piatră.

– Noroc cu Dresdia.

– Noroc cu Dresdia, repetă și nobilul, apoi izbucniră din nou în hohote.

No Comments

Post A Comment

O lume nouă în fiecare săptămână
Te anunțăm noi când apare.
Încalecă!
Nu-ți fă griji, poți descăleca oricând.