Poveschite | Lumea lui Lazarus
128
single,single-post,postid-128,single-format-standard,ajax_fade,page_not_loaded,,qode-title-hidden,qode_grid_1300,footer_responsive_adv,qode-content-sidebar-responsive,qode-theme-ver-9.5,wpb-js-composer js-comp-ver-4.12,vc_responsive
Lumea lui Lazarus

Lumea lui Lazarus

Într-o zi frumoasă de primăvară, pe când natura bubuia de viață și cămașa verde a arborilor era scurtă, orașul Motorin se găsea în plin scandal la bulevard. Tone de metal și cauciuc îngrămădeau intersecțiile strâmte, constipând iremediabil traficul. Întârzierile deveniseră nerușinat de normale, chiar un soi de convenție tacită. Și a cui să fie vina dacă grămezile dimineții erau peste măsura betonului? Iar dacă nu era suficient, frenezia culmina într-o isterie de claxoane.

La câteva sute de metri de o intersecție, un ghem de fum era tot ce vedea Lazarus privind spre impas. Pe trotuar rânjea un ceas prăpădit, indicând cu obrăznicie ora nouă și un sfert. Lazarus oftă. La nouă trebuia să-și pornească tura și mașinistul-șef deja avea farurile pe el ca pe ultimul trântor. Dar să nu-i purtăm prea multă grijă mașinuței noastre văitătoare, că abia trecu de prima revizie și piesele încă îi străluceau de sănătate. Așa era el, un ursuz. Și cum să-l judeci când toată tabla din jurul său mustea de amărăciune?

După trei sferturi de oră și o criză de lichide, Lazarus era în fața hangarului, scuipând ulei de atâta agitație. Își făcu curaj și intră. Câteva pedale nervoase îl țintuise în fața unei dubițe ce-și curăță parbrizul. Era un model mai vechi dar bine întreținut.

– Să nu te văz bine, Lazăre. Ai binevoit să ne însoțești?

– Da, domnule… îmi cer scuze, nu se va mai întâmpla. Am fost prins…

– Într-un trafic infernal de la garajul meu până aici, i-o luă înainte dubița sarcastică, ridicând șiret din ștergătoare.

Lazarus înghiți în sec, realizând repetiția scuzelor lui. Lăsă farurile în pământ. Dubița îl privi ca pe un supus rătăcit.

– Aici toți facem parte dintr-un singur mecanism. Dacă tu te îngrijești doar de rulmenții tăi, divizia noastră va rămâne în urmă, și nu te-aș dori în fața șefului de divizie cu tabla tremurândă.

Lazarus se înnegură de rușine și spaimă. Era gata de orice, dar bun de nimic.

– Înțelegi tu, Lazăre? continuă dubița.

– Da, domnule. Promit să mă repar…

– Ai grăit ca un adevărat bolid! Acum, haide, ce stai? Accelerează!

Scos din viteză, Lazarus alunecă până la stația sa. Mulți iscoditori împrejur și nici unul să-i dea curent. Ce zi se așternuse înaintea-i…

După opt ore, un clinchet amar anunță decesul unei noi zile de muncă. Acest sunet liberator era ca un imn pentru Lazarus. Osândit, se înșirui cu ceilalți spre ieșire. De o parte și de cealaltă, două doamne cisterne plictisite îi spălau pe toți cum părăseau hangarul.

Lazarus, mai degrabă zoit, își aprinse farurile și porni spre casă. Și să nu credeți că seara era drumul neted. Lazarus era bară la bară, negociind fiecare pătrățică din asfalt cu ceilalți morocănoși. Soarele se închina, lăsând în urmă orizonturi purpurii, asemenea curajului lui Lazarus, scuturat de orice speranță. Ce rost avea el, slujba sa, orașul lui? Dacă asta era tot ce viața îi putea oferi, atunci totul era fleac, mărunțiș scăpat din buzunarul creatorului.

Pe când Lazarus își mustra propria conștiință, un episod repetitiv de altfel, în dreapta sa se înfățișă o gură de peșteră mai întunecată ca noaptea. Panouri mari ce străjuiau intrarea, pomeneau simboluri înfiorătoare. Două cadavre de mașini, nu prea diferite de el, spoite în uleiul negru al propriilor motoare, era semn suficient să nu care cumva. Și Lazarus înțelesese bine mesajul, de fapt atât de bine, că începuse să tremure din toate șuruburile, participând și el totodată în corul de claxoane.

Și uite-așa, uite-așa, trăsurica noastră modernă ajunse în fața garajului său. Întunericul cuceri întreg ținutul și liniștea se rezemă de cartier. Lazarus continuă înăuntru. După el căzu ușa ca o cortină zornică după o piesă eșuată. Dormi Lazăre, dormi, că cine știe ce va însoți ziua de mâine…

Soarele sări încrezător asupra orașului de la prima oră, trimițând soli și în garajul lui Lazarus. După o scurtă revizuire a motorului și întregirea burții cu carburant, acesta se urni pe traseul obișnuit. Zgomotul și agitația îl găzduiseră numaidecât pe Lazarus. Cetățenii orașului Motorin erau la fel de aglutinați. Același ceas indica aceeași oră. Aceleași caroserii, aceleași culori și același aer greu sugrumau micuța mașină. Iar avea să întârzie.

Când intră în hangar, o făcuse dosit, după burtosul Cameon, un coleg voinic însărcinat cu transportul de cărbune. Dar să scapi de farurile iuți ale șefului, trebuia să fii mai ascuțit de atât. Nici bine nu ajunsese la stația lui, că Lazarus fusese ambuscat de dubița ce-și dregea țeava de eșapament.

– Lazăre, Lazăre… de ce mă pistonezi tu pe mine?

– Îmi cer scuze, domnule… Nu se va mai…

– N-ai promis tu ieri? îl întrerupse fără jenă dubița.

Lazarus își opri motorul de rușine. Nu putea scoate nici un sunet.

– Te văd ca pe următorul meu model, Lazăre, dar oricât de mult aș ține la tine, mă tem că nu pot să te scap de data asta. Te-așteaptă șeful de divizie.

Lazarus suspină încet și porni spre ușa impunătoare din colțul hangarului, sub bătaia tot mai slabă a farurilor mașinistului șef.

Prin ce-o fi trecut Lazarus, nu știu, dar în acea seară, după sfârșitul programului, bietul era leșinat. Bateria sa era aproape epuizată și-l mai învelea și un strat de colb, semn că îl săriseră doamnele cisterne.

Model nou și frumos, motoraș vrednic… de ce atâtea necazuri? Astfel îi pluteau gândurile pe când se afla în dreptul aceluiași întuneric de peșteră. Îndreptă farurile spre aceasta complet nepăsător. Ce alte necazuri mai existau? Trepidă la auzul unui vuiet, ca un ecou. Cei din jurul său nu or fi auzit, căci doar tânărul nostru era hipnotizat în acea direcție. Un nou vuiet îl făcu să treasară. Ce s-o fi petrecând? Spaima lui Lazarus alunecă spre curiozitate. Examină pe cei din jur, vrând parcă să-i atenționeze, dar, deși străzile erau burdușite de motoare încinse, Lazarus se simțea mai singur ca niciodată. Un al treilea vuiet răsună în el ca o chemare și îl împinse pe Lazarus în ispravă. Se lipi de bara celui din spate și cu toată forța sa, țâșni în panouri de le izbi cât colo. Zbârnâia motorașul său ca înaintea creatorului. Și în sminteala dezlănțuită, Lazarus tură motorul și izbucni în peșteră. Bătea din toate luminile și tot nu reușea să biruiască întunericul, dar nici că încetinea. Lazarus înaintă prin acea taină cu un curaj străin sieși, un sentiment așa de temeinic, că-l silea să accelereze peste poate. Urmă un moment de obscuritate intensă și imediat la capătul peșterii se ivi o mărgea de lumină. Alimentat de aceasta, Lazarus își adună toți caii și evadă din culoarul de coșmar.

Se trezi sub mângâierea soarelui căzut în pânza cerului sângeriu. Înaintea sa, se întindea o vastă autostradă cât bătea cu farurile. Și se tot întindea până se încununa cu cerul, lăsându-l pe Lazarus uluit. Stătu prost câteva clipe, absorbind această nouă lume. Atâta loc și nici un suflet… să fi visând? O boare îl cârligă înapoi în fire. Privi înapoi spre locul din care a venit. Din partea asta nu mai părea o peșteră întunecată, ci un tunel pașnic. Lazarus se încumetă pe autostradă, la început ușor, apoi își ambală motorul și porni tare. Nicio sută de metri nu înaintase, că trecu pe lângă el un val fulgerător. Lazarus se găsi într-o clipă dârdâind după primul bolovan. “Ce arătări or fi circulând în lumea asta stranie?” se întrebă Lazarus, aruncând un far înapoi la autostradă. Poate se înșelă de oboseală, nu ar fi fost prima dată.

Se hotărâ să încerce din nou, mai cu vlagă. Porni cu un ușor scârțâit din roți și nici bine nu se așeză pe drum, că un alt trăsnet se descărcă milimetric de el.

– Ce sfântul mecanic se petrecea acolo? gândi cu voce tare micuțul adăpostit, suflând ca după o cursă grea.

Nu, precis i se dăduseră peste cap fluidele. “Cum, Lazăre, să te temi tu cogeamite berlină de niște fantome?” și-l imagină pe mașinistul șef râzând de dânsul.

Asta-l făcu să se covrigească și mai tare, încercând din răsputeri să găsească o explicație. Imediat după, un bulgăre de foc însoțit de-un tunet îi prinse coada farului. Și cum îl privea evaporându-se în orizont, își aminti de vorbele bătrânilor, ce descriau făpturi mitice sub forma unor bolizi. Bolizi ce suflau foc și scuipau pucioasă, iar în urma lor totul pârjolea. Făpturi ce însăși zeii au născut. Asta trebuia să fi fost.

Amintirile acestea încolțiseră bucurie în habitaclul lui Lazarus și, cum întunericul se institui deplin, hotărî ca ziua următoare să-i vadă îndeaproape. Să-și fi imaginat cineva vreodată că Lazarus urma să fie martor însăși zeilor? Numai gândul la aceasta îl condensă. Și cu fiecare fulger ce lovea, Lazarus își imagina un zmeu înflăcărat, o cometă fantomatică, așa încât, ușor-ușor, adormi sub pătura de stele.

Dis-de-dimineață, un vuiet îl trezi pe Lazarus ca o alarmă nemiloasă. Încă zăpăcit, își aventură privirea spre autostradă. Un alt bolid tună prin fața sa, atât de iute că nu simți decât vântoasa ce-o stârnise. Atât i-a fost. Își suflecă bine roțile și porni în trombă.

Surescitat de libertate, Lazarus se abandonă șoselei și într-o clipită depășise viteza cu care era obișnuit. Din spate, trosnete și pârâituri îi vesteau apropierea unui alt bolid. Lazarus își forță motorul cum niciodată n-o făcuse și urcă la ultima viteză să prindă imaginea cometei ce se apropia. Și când simți că-i în dreptul său, își aruncă privirea spre ea. Foc și pară, atât văzuse. Bolidul trecuse fulger pe lângă Lazarus, dar nici că-l dezarmase, ba dimpotrivă. Înăuntrul său nu mai ardea doar combustibil ci și ambiție. Gustase din uleiul încins și simțea că poate mai mult. Și dă-i înainte cu toată trăinicia. Și dă-i, și dă-i!

Cu fiecare bolid ce-l depășea, se încingea mai tare, torturându-și pistoanele și pompele. Toată fibra sa mistuia, fiecare centimetru din tabla sa era gata să prindă foc. Și când credea că forțele opozante urmau să-l încovoaie, în dreapta sa apăru o mașină de un model cu el, poate chiar din aceeași serie. Imediat recunoscu în stânga lui un alt model, la fel de simplu. Lazarus rămase buimăcit câteva momente. “Adică, aceștia sunt bolizii?” se gândi el. Bulgării de foc, cometele fantomatice, zmeii zeilor nu erau decât mașinuțe ca și el? Mașini ce-au avut curajul să treacă dincolo de întuneric?

Mașina din dreapta îi zâmbi călduros înainte să o calce și să-l lase în urmă. În momentul acela Lazarus înțelesese. Își ambală motorul tare de începuse și el să trăsnească. Apoi, zâmbind la soare, se evaporă de iuțeală ca acei bolizi din imaginația sa, lăsând în urmă o coadă lungă de jar.

No Comments

Post A Comment

O lume nouă în fiecare săptămână
Te anunțăm noi când apare.
Încalecă!
Nu-ți fă griji, poți descăleca oricând.