Poveschite | Necaz împlinit
426
single,single-post,postid-426,single-format-standard,ajax_fade,page_not_loaded,,qode-title-hidden,qode_grid_1300,footer_responsive_adv,qode-content-sidebar-responsive,qode-theme-ver-9.5,wpb-js-composer js-comp-ver-4.12,vc_responsive
necaz implinit2

Necaz împlinit

Puțini erau ca don’ Georgescu, așa neglijenți… puțini, foarte puțini. Neglijent cu toate și cu toți, mai puțin cu somnul, don’ Georgescu mirosea de la o poștă a nefericire.

Aș vrea să amintesc un episod din viața colorată a lui don’ Georgescu. Acest episod a început într-o seară când, după o zi agitată la muncă, ciufulit de șefa lui, s-a întors acasă plin de spume. Își parcă broscuța în spatele blocului, acolo unde o făcea de obicei, între un stâlp și o rulotă prăfuită. Între acestea era un loc mic că de abia încăpea și de aceea trebuia să facă numeroase manevre. Dă-i cu spatele, dă-i cu fața, dă-i cu spatele, dă-i și dă-i și dă-i și dă-i până când transpira tot. Nemulțumirea lui era prezentă mereu, dar azi era accentuată de o zi epopeic de proastă. Așa că, știind a cui e rulota, merse la ușa proprietarului. Mai avea și plasa de cumpărături după el.

După ce bătu ca un neghiob minute în șir, că se auzea televizorul pornit, o bătrânică deschise ușa. Să fi avut vreo optzeci de ani, poate mai mult. Ochii ei mici se adăposteau în spatele unei lentile, căci una lipsea din ramă. Un aparat mare de auz îi acoperea o ureche întreagă.

– Bună seara! sări pe dânsa don’ Georgescu, gâfâind de la efortul depus.

Bătrânica clipi de câteva ori privindu-i buzele și îl salută înapoi bolborosind cuvintele.

– Când vine domnul Aurel din Spania să-și mute rulota?

Baba îl privi fără răspuns câteva clipe și apoi spuse pe un ton ridicat fără a-și da seama:

– Da! Cu ce vă pot ajuta?

Don’ Georgescu își păli fruntea transpirată.

– Fiul matale când se întoarce? continuă răspicat el.

Bătrânica răspunse mai sprinten de data asta:

– Cine sunteți dvs.?

– Vecinul de la scara cealaltă, Georgescu.

Bătrânica se holbă la el parcă, parcă începu să înțeleagă ceva, apoi făcu ochii mari privind la plasa din mâna lui și spuse cu hotărâre:

– Eu am semnat ieri pentru partid, domnule. Dar dacă vreți mai semnez… Am pensia mică și îmi prinde bine făina și uleiul. Stați să îmi aduc buletinul.

Bătrânica se urni după act, privită cu stupoare de don’ Georgescu. Nu era el om plămădit din multă răbdare.

– Eu cu guvernul ăsta am votat de prima dată să știți, reveni cu actul bătrânica, zâmbind cu un oarecare șarm.

Don’ Georgescu își pierdu cumpătul. Tonul vocii lui se alarma cu fiecare cuvânt grăit:

– Asta-i a zecea oară când vin la matale, a zecea oară! Nu sunt de la niciun partid! Te-am rugat să vorbești cu Aurel să vină să-și mute șifonierul ăla din drum, că e parcat anapoda.

Surdul nu aude, dar le potrivește și bătrânica păruse că bătea spre înțelegere de data asta.

– Ah! Păi ce nu spui așa, domnule? Vine, a zis că vine.

– De zece ori îți spun și tot nu a venit! De zece ori. Sigur nu ai uitat?

– Cum era să uit? Eu? Eu nu uit, domnule. I-am spus să vină. E plecat din țară…

– În Spania, știu! preluă cuvântul abuziv don’ Georgescu. Dar au trecut șapte luni, bre, șapte luni! N-a putut el să vină o dată în șapte luni?

– Apoi, maică, știu eu cum e cu permisele astea…

Don’ Georgescu își puse mâna în cap. Nu era capăt de izbândă cu bătrânica. Îi explică rar și accentuat, că dacă nu vine fecior’su să mute rulota în două săptămâni, cheamă poliția să i-o ridice. Bătrâna se uită chiorâș la el și încuviință.

Don’ Georgescu știa că nu sunt șanse să i-o ridice autoritățile, doar a vrut să o sperie pe bătrânică. Așa că urmară câteva zile în care nu se întâmplă nimic. Aceeași rulotă, același spațiu mic, aceiași nervi. Unde mai pui că don’ Georgescu lucra mai toată ziua și când venea acasă, fix de parcarea improbabilă nu mai avea chef. Sărmanul, numai el știa câți psalmi o fi rostit în sinea lui.

Dar, când totul părea incorigibil, într-o seară, pe când don’ Georgescu se întorcea de la muncă, ostovit și terfelit, văzu rulota vecinului în fața blocului. Nu doar că era mutată, dar era și spălată. Ehe, ce bucurie se stârni în inima lui don’ Georgescu. Simți o victorie cum parcă nu mai simțise toată viața. Ba chiar se gândi să meargă la vecin să-i strângă mâna.

Continuând spre locul obișnuit, don’ Georgescu suferi de un cutremur nervos. Privi cu stupoare la locul său și cel unde era rulota, ocupate de alte autoturisme. Venind așa târziu seară de seară, don’ Georgescu era fixat doar pe blestemata manevră de parcare și nu observase cât de puține locuri erau în preajmă, iar broscuța lui, pentru că era de dimensiuni reduse, încăpea perfect în locul lăsat de rulotă, loc ce nu putea să-l ocupe nimeni altcineva.

Eh, acum, nu mai era spațiu să parchezi o bicicletă în cartier. A trebuit să o lase la câteva sute bune de metri, pe o margine de șanț. Pășind spre casă, don’ Georgescu se gândi mai bine la toate dorințele sale, să nu i se mai îndeplinească vreo una în mod surprinzător.

No Comments

Post A Comment

O lume nouă în fiecare săptămână
Te anunțăm noi când apare.
Încalecă!
Nu-ți fă griji, poți descăleca oricând.