Poveschite | Noaptea din zori
304
single,single-post,postid-304,single-format-standard,ajax_fade,page_not_loaded,,qode-title-hidden,qode_grid_1300,footer_responsive_adv,qode-content-sidebar-responsive,qode-theme-ver-9.5,wpb-js-composer js-comp-ver-4.12,vc_responsive
noaptea din zori

Noaptea din zori

Ceainicul șuiera ambițios în spatele figurii albite ce-și sprijinea de-o palmă capul pe masă. Părul său mărunt ce răsărea ca iarba de tundră și încrețiturile sale vădeau chipul unui om trecut de optzeci de ani. Ochii lui atârnau pe unul din magneții lipiți de frigider. Prin fața sa fulgeră o fetiță, trezindu-l din somnul cugetării. Aceasta alergă la aragaz și îl opri.

– Unchiule, nu auzi? se schimonosi fata la omul bătrân.

Acesta apucă să-și întoarcă capul spre ea. Zâmbi, privindu-i ochii negri ca două neghine. Părul ei curgea lung pe spate, la fel de întunecat ca și ochii. Mâhnirea ei jucăușă îl amuză pe bătrân. Abia ce adunase câțiva ani de adolescență.

– Un-chiu-le, au-zi? ridică tonul la el, ancorându-și mâinile în șolduri.

Bătrânul se întoarse cu totul spre ea și o apucă de mână. Începu să o bată ușor pe dosul palmei, fără a conteni din zâmbit. Fata îl privi ca pe cei nebuni.

– Aud, îi răspunse scurt și gingaș. Mai greu, dar aud.

Fata își recuperă autonomia mâinii.

– Eu nu știu cine are grijă de cine, unchiule, dar nu mă simt în siguranță cu tine.

Omul albit o sorbi din priviri, astâmpărându-și surâsul.

– Eh, fata mea, nu-s smintit, sunt doar bătrân. Ia apropie-te să te văd mai bine.

Fata oftă ca înaintea unei sarcini colosale. Făcu un pas spre el. Bătrânul o luă de ambele mâini. Îi măsură junețea și splendoarea.

– Arăți exact ca ea.

– Offf… și tu, unchiule? Toată lumea îmi spune: arăți exact ca mama ta, arăți exact ca mama ta, arăți exact ca mama ta. Hai că îți fac eu ceaiul. De care vrei?

Își smulse mâinile și se întoarse la aragaz.

– De care aveți, îi spuse bătrânul.

– Tata bea de mușețel seara. Îți fac de ăsta.

Bătrânul se ajută de brațe în picioare. Făcu doi pași până în dreptul ei.

– Numai de pojarniță să nu fie.

Copila îl privi cu superioritate și oftă.

– Am zis că-ți fac de mușețel, unchiule, ridică vocea iară.

Bătrânul îi zâmbi și o privi cum măsoară două lingurițe din floarea de mușețel.

– Spune-mi “bunicule”, e mai ușor.

– Cum să-ți spun “bunicule” dacă ești fratele mare al bunicii?

– Da… așa e, zâmbi strâmb bătrânul.

Fata îl privi ușor cuprinsă de regret.

– Stai jos, bunicule! Ți-l aduc eu, continuă ea cu tonul ridicat.

Bătrânul își curăță gâtul și execută comanda.

– Vrei și zahăr? îl întrebă.

Nu primi niciun răspuns. Bătrânul își agăță privirea din nou de magneți.

– Deci nu vrei…, vorbi cât pentru ea fata.

Apoi se întoarse și privi omul rătăcit în gânduri. Dădu din cap uimită. Îi așternu cana înainte și lunecă până la frigider.

– Care te-a furat, bunicule? Ăsta? indică înfumurată spre o insulă. E de anul trecut, Maldive.

Bătrânul își alocă atenția asupra ei și crăpă un zâmbet.

– Ai văzut mai multe în zece ani decât am văzut eu o viață.

Fata puse înapoi magnetul și luă altul, o piramidă.

– Egipt! își expuse toți dinții cu fală.

Îl puse și pe acesta la loc. Continuă cu altul. Bătrânul îi urmări actul până copila isprăvi toți magneții și el, cana de ceai.

– Iar asta e de la… cred că de la bunica, examină curioasă o inimă din lemn ce părea înnegrită de timp.

Bătrânul avea toată atenția asupra acelei inimi. Deodată încăperea căzu în întuneric.

– Bunicule, ce s-a întâmplat? se panică micuța.

– Vino, apropie-te de vocea mea, îi întinse un ton necorupt de griji.

Copila se apropie de el imediat și se așeză la masă, pe scaunul de lângă.

– Mi-e frică.

Bătrânul îi miji capul și îl sărută. Privi pe fereastră întunericul brăzdat de o jumătate de lună. Nu aprindea mare lucru, dar putea dibui formele blocurilor vecine, la fel de stinse.

– S-a luat lumina, doar. Nu ai de ce să te temi.

Se ajută de mâini din nou să se ridice.

– Rămâi locului. Unde ține mamă-ta lumânările?

– În sertarul de sus parcă…

Bătrânul socoti spațiul până la aragaz și bâjbâi o cutie de chibrituri. Aprinse un bețișor și găsi o lumânare, pe care o însufleți.

Fata bătu din palme de două ori, urmărindu-l pe bătrân cum luă loc și fixă lumânarea de un pahar.

– Bravo, bunicule! Așa da, spuse fata poznașă.

Bătrânul o privi amuzat. Până și răutățile ei îi păreau drăgălașe.

– Mai bine mi-ai spune o poveste, să treacă timpul mai repede, se afirmă copila.

– Nu știu eu cine știe ce povești, fata mea.

– Te rog, bunicule… Și-apoi câți nepoți ai tu?

– Pe tine doar, îi mângâie mâna fetei ce ținea inima de lemn.

Bătrânul i-o confiscă, apoi trecu cu degetul peste forma ei. Părea sculptată de un debutant.

– Ei bine… știu una. Despre un măgăruș. Un tânăr măgăruș. Așa, cam de vârsta ta. Și odată…

– Stai, stai, bunicule! Stai un pic, sări fata de la masă.

În două salturi era la frigider, scoțând o cutie de înghețată. Extrase o linguriță în fuga sa înapoi și se așeză.

– Gata! înfinse lingurița în crema de gheață. Vrei?

Bătrânul dădu din cap în semn infirmativ, socotindu-i apetitul. Își aținti ochii pe flacără.

– Și odată, pe când stăpânul îl mâna spre casă după o zi de muncă, cu căruța plină de fân, au trecut pe lângă o iapă albă, căzută lată în mijlocul drumului. Era slabă și murdară, avea zeci de urme roșii pe spinare și abia sufla. Stăpânul măgărușului s-a dat jos repede la ea. Pielea îi era crăpată de bici și nările îi sângerau. Mângâind-o, a observat că era jilavă toată și…

– Ce-i aia jilavă, bunicule? întrebă fata cu gura încărcată de înghețată.

– Adică udă.

– De ce era udă? excavă lacom un alt linguroi copila.

Bătrânul o privi cu drag, apoi își întoarse privirea spre flacără.

– Avea încă urmele hamului, fata mea… fusese muncită până la epuizare. Cine știe cât a tras biata iapă? Stăpânul i-a spus câteva cuvinte de încurajare și s-a ridicat degrabă. A luat furca și a descărcat tot fânul din căruță. I-a scos lateralele și cu ele a creat o pârghie. A dezhămat măgărușul și l-a înnodat de iapă. Și dă-i chinuială să o urce în căruță. A tras măgărușul, a trudit și a izbutit. Apoi dă-i grabă până acasă. Stăpânul a spălat-o, i-a îngrijit rănile, a hrănit-o și i-a oferit grajdul măgărușului. Și pe zi ce trecea, iapa se îndrepta și arăta tot mai bine. Era de o vârstă cu măgărușul. Într-o lună s-a făcut o mândrețe cum nu ai văzut pe nicăieri. Era de un alb imaculat, atât încât măgărușul s-a îndrăgostit de ea până peste urechile lui mari. Îi procura mâncarea, o apăra de insecte, îi dăruia mere, până și apa i-o aducea. Ba, într-un timp, au început să tragă la aceeași căruță, desigur, la viteza măgărușului.

Bătrânul făcu o pauză cât să mediteze la cele tocmai spuse, apoi făcu loc unui zâmbet. Privirile captivate ale copilei îl rugau să continue.

– A trecut mai bine de jumătate de an când…

Bătrânul se încruntă. Ochii lui începură a licări.

– Când ce, bunicule? Ai uitat?

Bătrânul îi zâmbi și se scutură de emoțiile ce îl năpădiseră.

– Când stăpânul iepii albe a venit după ea. Era un om rău, puteai citi pe fața lui. Cine știe câți suferiseră de mânia sa?

– Cum îl chema, bunicule?

– Nu contează, fata mea. El a venit să își ia calul înapoi și oricât de mult s-ar fi rugat stăpânul măgărușului de el, nu a izbutit să-l convingă să o lase. I-a oferit și toți banii agonisiți… N-a vrut să audă. A luat iapa cu forța și a plecat. Măgărușul a încercat să îl oprească, dar nu avea nici o șansă. A rămas singur și întristat. În lunile ce-au urmat aveau să îi mai întâlnească, și de fiecare dată iapa părea tot mai slăbă și mai obosită. Sărmana… fusese silită înapoi la muncă grea.

Fata se întristă. Îl privea fix pe bătrân. Îi pierise pofta pentru înghețată.

– Au urmat zile crunte pentru biata iapă. Stăpânul măgărușului se resemnase, dar nu și el, nu. Își tocea mințile gândindu-se la o cale de-a o salva. Și într-un miez de noapte neliniștită, a fugit de acasă și a alergat într-un suflet până la iapa inimii lui. A găsit-o într-o baltă de sânge, aproape inconștientă, pe pământul rece în fața casei stăpânului ei. Asta l-a înfuriat, l-a scos din minți. Și-a luat avânt, a sărit poarta și a înaintat spre casă. Era o liniște înfricoșătoare.

Pumnii bătrânului se încleștară. Flacăra fusese perturbată de un curent ce aproape o stinsese. Fata era încleștată de suspans.

– A ajuns în dreptul casei. Pe una din prispele sale, stăpânul iepii dormea dus, încolăcind o damigeană de vin. Atunci și acolo putu să-i sfarme capul odată pentru totdeauna.

Bătrânul lovi cu pumnul în masă de se dizlipi lumânarea și căzu. O luă repede și o lipi înapoi, liniștindu-se.

– Și aproape că o făcuse…, lăsă capul jos bătrânul și tăcu câteva secunde. Dar a privit la biata iapă și s-a grăbit să o ajute. A tras-o în căruța ei și s-a înhămat la ea.

– De unul singur? Cum?

– Ei, cum? Când vrei ceva în viață găsești cum, năpusti bătrânul pe copilă.

Îi păru rău că ridicase vocea și continuă calm.

– A fugit departe. A tras căruța aceea cum nu a făcut-o toată viața lui. S-a oprit la un râu într-un capăt de codru. Acolo a îngrijit-o mai atent, a spălat-o…

Bătrânul își curăță gâtul ușor rușinat.

– Mă rog, așa cum a putut. I-a lins rănile și tot ce l-a dus capul. A construit un mic adăpost pentru ei unde se cuibăreau în fiecare seară. Poate că de la iubirea măgărușului, sau rugăciunile sale au fost primite, căci iapa a prins din nou dorință de viață și s-a însănătoșit.

Bătrânul ridică privirea și zâmbi preț de câteva clipe.

– Eh, erau tineri și înamorați peste poate… Nu știau că stăpânii lor îi căutau disperați. Ehe, și ce conflicte se mai stârniseră între ei… Stăpânul iepii înnebunise de-a dreptul; băutura i-a luat și ce minți zdravene mai avea. I-a căutat luni întregi pe tinerii fugari, care nu credeau a mai fi găsiți vreodată. Și-au făcut din codru casă și din râu masă și iubirea lor creștea mai ceva ca pâinea în vatră, căci cunoscuseră și altfel de iubire, nu numai… spirituală.

– Adică au făcut sex? îl luă fata prin surprindere pe bătrân.

Acesta se înroși atât de tare că se văzu și la lumina lumânării. Se bâlbâi câteva clipe, scărpinându-și ceafa, și tăcu. Apoi continuă viteaz:

– Da, au făcut. Și-a fost așa de bine… că și-au promis să nu se mai separe niciodată. Deveniseră așa de obișnuiți cu codrul, că nu mai simțeau timpul curgând. Uitaseră cu totul de stăpâni, ba chiar și de ei.

Lumânarea plângea pe ultimul muc. Bătrânul tăcu câteva clipe bune privind-o pe copilă, dar ochii lui cercetau dincolo de ea.

– Bunicule! A venit lumina, arătă fata spre becul sclipitor.

Bătrânul zâmbi și se apropie de mucul de ceară, să-l curme cu o suflare. Fata îl strânse de mână, oprindu-l.

– N-ai terminat, bunicule. Ce s-a întâmplat mai departe?

Bătrânul o privi și oftă.

– E o poveste tristă, fata mea. Mai bine să lăsăm pe altă dată…

– Nu, nu și nu! Prea târziu. Termină povestea, ce s-a întâmplat?

Bătrânul înghiți în sec. Își găsi refugiul înapoi în flacără.

– Mai departe, s-a întâmplat un miracol. Poftele iepii creșteau, la fel și burta ei. Prostuții… credeau că o fi fost vreo boală.

– A rămas însărcinată?! se minună fata.

– Nu știi tu prea multe pentru vârsta ta? deveni serios bătrânul.

– Am paisprezece ani, bunicule! Știu totul de la opt, grăi fata pe un ton grav așa încât implora să nu mai tragă de timp.

Bătrânul își scărpină ceafa și lăsă privirea în jos.

– Rămase, da, cu o fetiță extraordinar de frumoasă. Adică o mânză… înțelegi tu. A fost într-o zi de primăvară când i-a dat naștere. Nici ei n-au știut ce fac, dar vezi tu, fata mea, iubirea lor i-a călăuzit peste toate piedicile. Le-a venit natural… de la sine. Au știut cum să se îngrijească de ei și de ea. Dar fericirea lor nu a durat mult căci…

Bătrânul se ținu din răsputeri să nu-și arate vreo lacrimă. Își drese glasul.

– Stăpânul iepii îi găsise. Și era foc și pară de supărat. I-a urmărit ca o vulpe vicleană, uneltind și așteptând momentul…

Bătrânul dădu din cap în semn de uimire, apoi inspiră adânc.

– Și când măgărușul plecă după hrană, stăpânul iepii se repezi asupra ei și a mânzei… cu așa o sete de sânge, că… că… iapa nici nu apucă să zbiere. A lovit-o cu o piatră în frunte. Atâta mânie…

Bătrânul mișcă capul în sus și jos, sugrumându-și buzele. Abia își putu ascunde disperarea. Flacăra își dădu ultimul suflu.

– A omorât-o pe loc. A… a omorât-o pe propria lui…

Bătrânul cedă. O lacrimă îl brăzdă curat. Își întoarse fața să nu-l vadă copila. Aceasta îl privi confuză cum își frecă ochii amândoi.

– Dă-mi să văd, bunicule. Ți-a venit ceva în ochi? îl întrebă pe un ton sarcastic.

Bătrânul își arătă fața și o strânse de mână. Forță un zâmbet.

– Ești o pungașă mică. Iartă-mă, mă emoționează tare povestea asta.

Copila zâmbi și îl îmbrățișă. El lăcrimă din nou, ferit acum de ochii ei. Nu o lăsă din brațe până nu își uscă ochii. Apoi își drese glasul și continuă:

– Noroc că măgărușul nu a plecat departe și a auzit plânsetele mânzei, că altfel, nenorocitul îi lua viața și ei. Așa a fost să fie. Vezi tu, fata mea, viața asta îți dă… dar îți și ia. Și când îți ia, nu alege… Ori ai noroc, ori n-ai. Iar măgărușul nu a avut și a avut, că dacă mai întârzia o clipă… A alergat repede, repede spre fetița lui și l-a trăsnit pe ticălos. Nu i-a trebuit mult… L-a coborât la cel ce l-a făcut din două lovituri. De teamă, a luat mânza și a fugit înapoi la stăpânul său.

– Și l-a primit? întrebă fata plină de tensiune.

– Mulțumea cerului că s-a întors. Au fost momente grele, confuze, dar a făcut tot posibilul să le fie bine. S-au întors și i-au făcut înmormântarea iepii după datini. Măgărușul însă, nu i-a dat drumul toată viața. A ținut-o în inima lui ca și când îi era alături. Era așa frumoasă…

Bătrânul o privi pe copilă câteva clipe apoi îi mângâie obrajii.

– Ca tine, fata mea.

Copila muți. Privea ochii tremurânzi ai bătrânului.

– Îi plăceau enorm caii albi…, continuă să vorbească doar pentru sine.

– Cui, bunicule? ieși din transă fata.

Bătrânul o prinse de mână și o bătu pe dosul palmei.

– Povești, fata mea, povești… Oare mai au de stat mult oamenii ăștia?

– Abia e doisprezece, bunicule, spuse ea privind la un ceas pe perete.

Apoi luă și duse paharul ceruit la chiuvetă.

– Tu de ce n-ai vrut să mergi la nuntă? îl întrebă.

– Nu-mi plac mie nunțile. N-am fost la niciuna.

Copila se scărpină în cap, reflectând la ce a spus. Bătrânul luă inima de lemn și trecu din nou peste forma ei.

– Chiar, bunicule, de ce nu te-ai însurat?

Fata se apucă să spele paharul. Bătrânul frământă inima de lemn cu ambele degete mari, parcă voia să-și înfrâneze gândurile.

– Nu am simțit, fata mea…

– Niciodată, bunicule? se întoarse spre el copila.

– Eh, poate odată demult…

– Cine, bunicule?

Fata se așeză înapoi la masă. Bătrânul era pierdut în inima de lemn.

– Ce știți voi? dădu din cap pierdut.

Se ridică și traversă încăperea până la frigider în pași mici. Lipi inima la locul ei și ieși din bucătărie. Copila îl privi uimită cum dispăru în întuneric.

3 Comments
  • Anonim
    Posted at 13:23h, 15 august Răspunde

    M-a emoționat până la lacrimi.

  • Anonim
    Posted at 13:46h, 26 iulie Răspunde

    O poveste superba,felicitari!

    • Sebastian
      Posted at 15:55h, 26 iulie Răspunde

      Mulțumesc!

Post A Comment

O lume nouă în fiecare săptămână
Te anunțăm noi când apare.
Încalecă!
Nu-ți fă griji, poți descăleca oricând.