Poveschite | Păcatele capitale
350
single,single-post,postid-350,single-format-standard,ajax_fade,page_not_loaded,,qode-title-hidden,qode_grid_1300,footer_responsive_adv,qode-content-sidebar-responsive,qode-theme-ver-9.5,wpb-js-composer js-comp-ver-4.12,vc_responsive
pacatele capitale

Păcatele capitale

Lumea de dincolo e nebănuită ochiului pământesc și nimeni nu-i cunoaște tainele, dar o dată la o sută de ani un lucru remarcabil are loc – cele șapte păcate capitale, Invidia, Mândria, Desfrânarea, Avariția, Lenea, Furia și Lăcomia sunt convocate să hotărască soarta lumii.

Dihăniile ce seduc conștiințele spre stricăciuni morale, îmbracă trupuri de femeie și se întrunesc la Capitol, o încăpere simplă dar impunătoare, pe vârful muntelui Elixe, cel mai înalt din tărâmul purgatoriului.

Și încă o dată cei o sută de ani se împliniră, iar cele șapte păcate se adunară din colțurile lumii la masa rotundă. Mândria, întruchipată de o tânără frumoasă, de o simetrie neegalată, se așeză ultima. Bătu de două ori din palme și tot vuietul se așternu, apoi grăi pe un ton mieros:

– Dragele mele înșelătoare, vreau să încep prin a vă felicita pentru cel mai păcătos secol de la începutul lumii încoace.

Cuvintele ei germinau rar și puțeau de aroganță. Nu era cea mai înaltă, dar așa dădea impresia prin extensia capului spre sus, motiv pentru care privirea ei nu atingea ochii colegelor. Purta un costumaș simplu, de un violet înțepător, peste care se așeza părul ei gros.

– Și, exceptând primul loc, știți voi al cui, aș vrea să felicităm pe Avariția pentru rezultatele excelente. Eforturile sale au dezbinat lumea și au corupt-o cum niciodată.

Toate celelalte păcate bătură palmele de masă să socoată un zgomot mai mult sau mai puțin aprobator. Avariția deținea un trup în floarea vârstei, subțire și armonios, peste care râura lunga și argintia-i rochie, stufoasă și aglomerată cu pretenții plăcute ochiului. Mâinile sale erau pline de metale și pietre lucioase. Se ridică și se înclină în fața celorlalte.

– Am avut un mare avantaj, îndrăgitele mele, spuse aceasta cu o voce ascuțită și pătrunzătoare. Pământul este… mă rog, a fost plin de resurse râvnite. Apropo, Lene, am rugăminte la tine să-ți iei liber atunci când resursele vor fi epuizate…

– Ar fi infinita mea plăcere, Avariție, abia se auzi Lenea, relaxată atât încât curgea de pe scaunul ei.

Sumar înveșmântată și neîngrijită, Lenea era cea mai slabă din toate. Părul ei albastru spălăcit era încurcat și straiele, pătate și prăfuite, dar cu toate astea puteai percepe o specie de farmec dincolo de ochii ei senini.

– Gata, ajunge! sări ca din jar Invidia, cea cu părul verde, învelită într-un veșmânt din pene de aceeași culoare. Iar facem favoritisme? Nu poți separa munca Avariției de a celorlalte. Nu poți! Toate avem un rol important în corupție. Avariție, poți tu să îți imaginezi o lume fără ciudă, ori pofte?

– Nu știu, Invidie, poate dacă mă străduiesc puțin…

– Liniște! se săltă Furia, tânăra cu părul scurt făcut țepi. Stăpâniți-vă, aici nu sunteți pe teren, păcatelor. Ați uitat de ce ne întrunim?

Furia avea pielea roșie și plină de cicatrici, iar atunci când vorbea, te înfiora. Invidia alunecă înapoi pe scaunul ei. Primi o strângere de mână de la Desfrânare, cea mai evidentă dintre păcate. Sub părul ei albastru interminabil, ce îi era unic veșmânt, se ascundeau forme rotunde, ademenitoare chiar și ochilor femeiești. Cu greu îți întorceai privirea de la așa o ființă. Furia continuă:

– Suntem aici să ne unim forțele împotriva integrității, compasiunii și iubirii. Ultima dată, chiar la masa asta, ne-am propus mai multe decât am realizat, și voi găsiți prilej de laudă?

Un picior fript de purcel, ciugulit pe jumătate, se izbi de umărul Furiei, stingându-i ardoarea din voce. Imediat urmară râsetele groase și isterice ale Lăcomiei, o dihanie voinică plină de bube și cheală, ce-și acoperea urâciunea cu o pânză portocalie. Lăcomia avea comportamentul unui copil răzgâiat și niciuna din păcate nu o înghițea. Furia își șterse umărul cu pricina, încleștând ochii pe groteasca înfățișare.

– Furia are dreptate, continuă degajată Mândria. Lumea a avut parte de dezastre multe, dar în final asta i-a adus mai aproape, i-a închegat, i-a…

Un alt picior fript, de această dată întreg, zbură peste masă, lovind-o pe Mândrie în plin obraz, acompaniată, desigur, de aceleași sunete vesele și enervante. Mândria își arcui sprâncenele, deloc deranjată.

– Ai ceva de adăugat, Lăcomie? Sau doar vrei să te… scuzăm?

Lăcomia deveni serioasă. Bătu cu pumnul în masă de se cutremură toată grăsimea pe ea.

– Să mă scuzați voi pe mine? Voi? Fără mine ați fi numai coaste.

Zdrențui capul fript al purcelului și îl înghiți întreg. Păcatele erau deloc impresionate. Desfrânarea își juca degetele în păr, lăsând loc luminii să o descopere, Invidia nu-și putea dezlipi ochii de pe Avariție, care se distra cu inelele sale, Furia dezmierda în lung lama unui cuțit, Lenea se chinuia să-și țină ochii deschiși și Mândria își curăță chipul. Lăcomia urmă a zice:

– Voi nu știți că datorită mie există cea mai mare suferință? Voi nu știți că provoc mai multe crime decât toate la un loc? Cum îndrăzniți? Furie, tu ce dezastre ai produs în ultima vreme? Iar tu Invidie? Mândrie?

– Ai prins și tu o bună jumătate de secol și deja miroase tot Capitolul a bășinile tale, i-o reteză Invidia.

– Nu vă înțeleg iritația, se învioră Lenea. Uitați că eu am distrus cele mai multe vise și am înăbușit cele mai mărețe idei? Uitați că de fapt eu sunt cauza existenței voastre? Habar n-aveți ce minți extraordinare am sedus, ce conștiințe nemărginite am inhibat, ce…

Chicotelile sălbatice ale Desfrânării o făcuse să contenească. Preluă aceasta cuvântul:

– Tu vorbești de seducție? Ce știi tu de conștiință? Puterea mea e infinit mai mare ca a ta, căci n-a fost om înaintea mea să nu ardă de dorință…

– Voi toate la un loc nu vă apropiați de dezastrul provocat de mine, se ridică Avariția din scaunul ei și porni un marș hotărât în mijlocul încăperii sub ochii celorlalte. Am arătat omenirii bogăția planetei și am adus-o în prag de extincție, învățându-i un singur verb: “a avea”.

– Verbul “a avea” nu e nici pe departe eficient precum este “a fi”, grăi Mândria din sprijinul spătarului. Iar voi, păcatele mele, “sunteți” pline de trufie și eu abia am bătut din pleoape. Vedeți voi cine este cea mai destructibilă?

Invidia sări din nou din scaunul ei.

– Dacă te crezi cea mai tare, arată-ne! Te provoc… nu, vă provoc pe toate la un joc.

– Un joc? se arătă mirată, Mândria.

– Da, un joc de aptitudini, spuse Invidia.

– N-avem timp de jocuri! urlă Furia, înfingând unul din cuțite în masă.

– Eu mă bag, murmură Desfrânarea, mușcând o șuviță din părul ei.

– Și eu! se auzi vocea Avariției.

Lenea ridică mâna în acord cu voluntarele. Invidia își fixă ochii în cei razanți ai Mândriei, silind-o să accepte. Și o făcu:

– Bine, dragelor, dacă asta vreți… Ce propui mai exact, Invidie?

Invidia începu să se perinde în fața celorlalte.

– Se întâmplă să fi dat peste una dintre cele mai puternice iubiri, una pe care eu n-o pot deprava. Aceea dintre voi care va reuși să corupă această ființă, va fi învingătoarea.

– Să nu mai pierdem timp, murmură Desfrânarea. Arată-mi această “mărită” iubire și privește-o ofilindu-se.

Invidia zâmbi viclean și le invită pe păcate să intre pe o ușă ce se materializă în fața lor. Aceasta le călăuzi în fața unei căsuțe sărăcăcioase la marginea unui sat. Afară, o femeie de cincizeci de ani, sau poate mai în vârstă, întindea la uscat trei cârpe ce erau demult albe, cârpe ca și acelea pe care le purta. Câinele flocos ce stătea tolănit pe prispă, părea să-i fie singurul companion. Femeia îl mângâie pe cap și continuă spre un țarc ce găzduia câteva zeci de oi chele, cu miei cu tot. Le asigură apă și mâncare și se îndreptă apoi spre o cămară cu rol de atelier. Fuioare multe și vreo două gheme din lână încărcau rafturile. Luă ghemele și se institui afară, pe o bancă, sub soarele molcom. Din pieptănătura sa extrase două andrele, eliberând un val gros de păr și, cu o măiestrie demnă de toată Invidia, începu să împletească. Era lesne de realizat că puținul ce-l avea femeia, așa și-l procura.

Păcatele se apropiară și o măsurară de sus până jos pe aceasta – desigur, erau invizibile ochiului pământesc. Invidia glăsui:

– Poate nu pare, dar această ființă are o inimă demnă de atenția noastră. Iubirea ce-o poartă naturii, semenilor și celor doi copii ai ei este nemărginită, atât încât nu i-am găsit măsură nicăieri pe unde am umblat.

– Da? Și ce-o face așa specială? întrebă Mândria. Știm toate că mamele au o aură mai puternică.

– Încearcă și vei vedea, o provocă Invidia. Sau voiai tu, Desfrânare?

– Crezi că o mamă nu are dorințe? înaintă hotărâtă Desfrânarea spre femeie.

Celelalte o priviră pe colega lor cum se aplecă spre ea și îi șopti la ureche vreme de câteva momente. Femeia nici nu se încruntă, ba, dacă se încruntă cineva, aceea era Desfrânarea, care încetă și înaintă în căsuță. Deși sărăcăcioasă, încăperea era curată și ordonată. Desfrânarea ieși și trase o raită prin vecini. Se întâmpla ca unul dintre ei să fie avut, un tip subțirel și simpatic, nu cu mult mai tânăr.

Desfrânarea se apropie de el și trecu iar prin ritualul șoaptelor. Bărbatul, inconștient de cele întâmplate, plecă fără să mai zăbovească și în drumul său smulse câteva crengi înflorite. Ajuns la poarta femeii, pe un ton dulce și parfumat, începu a-i stârni complimente. Femeia răspunse la salut, dar cam atâta bunăvoință îi arătă. Ignoranța ei îl împinse pe om să deschidă poarta și să se lase poftit singur. Atunci, câinele de pe prispă se alertă și până să facă doi pași, îl apucă pe bărbatul în călduri și-l potoli instant. Ce-a urmat, n-a interesat-o câtuși de puțin pe femeie, căci nu și-a clintit ochii nicicum la omul ce-a luat-o la sănătoasa.

– Ai avea mai mult succes cu berbecul din țarc, Desfrânare! O izbi râsul pe Lăcomie.

– E plictisitor jocul tău, Invidie, se sclifosi Desfrânarea.

– Vulpea care n-ajunge la struguri, urlă-n gura mare că sunt acri, îi schiță un zâmbet satisfăcut Invidia.

– Nu e om să nu-mi răspundă, iar creatura asta e tot om. Doar că aș avea nevoie de mai mult timp și, sincer, de-un motiv…

– Îți arăt eu motiv, înaintă Lăcomia spre femeie. Nu-i motiv mai mare ca sunetul unui maț gol.

Lăcomia se așeză lângă femeie și începu a-i apăsa pe stomac, timp în care, la poarta femeii se arătă un om cu bucate din tot ce-ți putea visa pântecele. Păcatele priviră cu amuzament circul iscat de aceasta, dar le picară fețele când femeia se ridică brusc și înaintă spre omul cu belșuguri. O urmăriră cum îi întinse câțiva bănuți și schimbă câteva vorbe cu omul, făcând semne spre o casă ce abia se ținea pe picioare. Se întoarse apoi cu mâinile goale la masă. De sub un prosop de in, scotoci un cartof copt. Zâmbi senin și mușcă din el. Apucă și o cană cu apă și se întoarse la treaba ei. Lăcomia auzi cum se hlizeau colegele sale și se umplu de mânie. Sări nevrotică pe câine și-i frecă burta acestuia. Câinele se trezi, o luă la fugă printre păcatele ce muțiseră și sări poarta țarcului. Femeia se alertă văzând animalul turbat la gâtul oilor și năvăli asupra lui. Nu se zări în ceața de colb iscată cum făcuse, dar când se potoli praful, femeia țintuia boala flocoasă la pâmânt. Îl târî afară și îl legă de un copac. Potaia zăcu epuizată la picioarele femeii ce-l bătu pe cap prietenos și-i oferi jumătatea rămasă din cartof. Acesta o acceptă bucuros.

– Ne pierdem toată ziua aici, ridică glasul Furia, și nici bine nu termină, că porni cu toată hotărârea spre femeie și dădu trei ocoale în jurul ei.

La poartă apăru ca prin farmec un băiat trecut de adolescență, bine îngrijit și zglobiu, cu un buchet de flori de câmp. Intră pe furiș și înaintă către ea. De data aceasta câinele era nepăsător la băiatul ce ajunsese lângă femeie și o cuprinse în brațe. Femeia se sperie inițial, dar întorcându-se spre chipul băiatului, spaima se făcu bucurie. Îl pupă pe ambii obraji și îl strânse la piept cu dor.

Se așezară într-un timp jos și povestiră ca și când nu se mai văzuseră de-o vreme bună. Pesemne, vizita lui era mai mult decât cordială, căci, pe măsură ce povestea băiatul, chipul lui se înnegri de rușine, iar al femeii se făcu galben de spaimă. Furia era între ei, încercând una din lame pe brațul femeii, însă, spre surprinderea ei, nu tăia. Își transferă atenția asupra băiatului, pe al cărui braț se iviră trei fire sângerii, desigur, la fel de ascunse ochiului ca și păcatele însele.

Acesta se schimbă deodată și, din rușine, chipul lui declară violență. Arătă semne virulente spre țarc cu mâinile sale, ce-i vorbeau femeii mai mult decât gura ce urla. Înțelesese că băiatul intrase în bucluc și rezolvarea se afla în vinderea turmei de oi.

Femeia oftă neputincioasă și numără oile. Pentru că erau doi copii, nu putea să-i dea decât jumătate acestuia. Avariția interveni și ea. Îl strânse pe băiat de mână și avu grijă ca acesta să nu se mulțumească doar cu jumătate. Băiatul le dădu drumul din țarc și mână toate cornutele afară din curte, apoi luă drumul de pe care răsărise.

Femeia rămase nepătrunsă de lamele ambițioasei Furii și necotropită de strângerea puternicei Avariții. Îl privi amărâtă pe băiat cum o lăsă fără alte resurse și făcu o cruce mare, urmată de o rugăciune aprinsă.

– Acum, eu am cea mai mare șansă, spuse Lenea arătând mai multă vigoare decât îi era firea.

Și înainte să facă vreun pas spre femeie, toate păcatele muțiră în fața determinării acesteia, care se apucă să dezlege flocosul și să-l tundă.

– Femeia asta numai trândavă nu e, afirmă Mândria. Dacă are cineva vreo șansă, eu sunt aceea.

Pe poartă intră un alt tânăr, mai voinic ca celălalt, dar cu evidente trăsături similare. Înaintă spre femeia ce cheli câinele de arăta ca un mânz alb. Mândria îi mângâie fața tânărului, care descria un zâmbet greu de supus. Acesta o ajută pe femeie în picioare și o îmbrățisă.

Urmă să afle cele tocmai întâmplate din relatările prudente ale femeii și, spre surprinderea păcatelor, tânărul nu păru afectat nicidecum. Îi strânse mâinile femeii și îi sărută fruntea. Ba chiar îi luase andrelele și continuă articolul început de ea. Femeia îi vizionă stângăcia și despică un zâmbet. Oricâtă satisfacție o încerca și oricât s-ar fi străduit Mândria, femeia era departe de a fi afectată.

– V-ați lămurit? cutremură liniștea apusă Invidia. Mai vreți să încercați?

Păcatele o săgetară cu priviri usturătoare.

– Pot să-i iau gâtul când vreau eu, mârâi Furia.

– Gâtul da, nu și inima… glăsui Invidia, absorbită de pacea sufletească a femeii.

– Și ce-ai demonstrat cu asta, mă rog? întrebă Avariția.

– Că niciuna nu e peste cealaltă, grăi Invidia. Că toate avem rolul nostru și toate suntem la fel de importante.

– Prostii! glăsui Mândria iritată. Eu nu sunt de-o seamă cu voi, ba chiar toate la un loc nu faceți cât mine. Aici există o ierarhie! Cine te crezi tu, Invidie, să te proclami egală cu mine?

Mândria luă în grabă calea înapoi spre Capitol. Invidia zâmbi și zise pe un calm dubios:

– V-ați gândit vreodată de ce existăm noi?

Păcatele se uitară una la alta, apoi la Invidie cu o curiozitate incalculabilă și nu întrebarea le stârni, pe cât caracterul schimbat al Invidiei. Aceasta urmă a le explica:

– Poate nu ați realizat, dar noi suntem fiicele Domnului și nu ale Necuratului.

– Te-ai lovit la cap, Invidie? o asaltă Furia. Ce tot insinuezi?

– Noi, dragele mele păcate, noi suntem sita cerească. Suntem testul ființelor materiale, ba mai mult, suntem șansa lor la preamărire. Fără noi, Pământul ar fi fost deja rai…

Și cum vorbea, penele verzi de pe veșmântul Invidiei se albiră, la fel și părul ei, apoi se deschise în două aripi mari ce-o înălțară deasupra celorlalte.

– Răspândiți-vă și găsiți oamenii vrednici, căci doar așa vă puteți mântui! strigă Invidia și își luă zborul, lăsând cinci păcate uluite în spate.

No Comments

Post A Comment

O lume nouă în fiecare săptămână
Te anunțăm noi când apare.
Încalecă!
Nu-ți fă griji, poți descăleca oricând.