Poveschite | Pe patul de viață
478
single,single-post,postid-478,single-format-standard,ajax_fade,page_not_loaded,,qode-title-hidden,qode_grid_1300,footer_responsive_adv,qode-content-sidebar-responsive,qode-theme-ver-9.5,wpb-js-composer js-comp-ver-4.12,vc_responsive
pe patul de viata

Pe patul de viață

Era o zi sumbră în satul Grozești. Dar nu din cauza vremii, nu, căci ne aflam în luna lui iunie și soarele strălucea nestingherit. Era așa pentru că Narcisa căzuse la pat.

O femeie cum rar îți era dat să întâlnești – bună la inimă, iubitoare de viață și oameni. Unde mai pui că era frumoasă peste măsură, chiar și la anii pe care îi adunase. Tot satul o știa după mâinile ei tămăduitoare, întrucât Narcisa avea puteri nebănuite să facă bine omul căzut.

Ei, dar acum Narcisa căzuse. Și căzuse cu boală grea. Venea de la cișmea cu ulcioarele de apă, când deodată i se făcu rău și leșină. Lică, soțul ei, o iubea așa cum orice femeie și-ar fi dorit, din ce în ce mai mult. Deși era armonie și iubire, nu se fructificase relația lor.

Nu era nimic din ce făcea Lică, să nu își arate afecțiunea pentru femeia lui. Om cuminte, sensibil, oacheș și altruist, o luase pe Narcisa de ani buni în căsătorie. O bârfă în sat spunea că, la nunta lor, toate fecioarele au ținut doliu. Cu perseverență, Lică făcea tot ce putea ca Narcisa să rămână îndrăgostită de el: poezii, cântece, flori, cadouri, călătorii, țoale, o gospodărie mare și câte și mai câte. Nu era vreun boier, dar avuse grijă să nu-i lipsească nimic alesei sale. Veterinar de meserie, avea o reputație onorabilă în sat și muncea mult ca să agonisească pentru viitor.

El o răpezise la doctor când leșinase, că era aproape și auzise strigătul vecinilor. A pus-o în șaretă și a alergat murgul ca la competiții. Doctorul venea dintr-un orășel apropiat, dar o știa bine pe frumoasa Narcisa și o stima profund, fiind la rându-i pacientul ei. Au repezit-o în oraș și acolo au trecut-o prin tot felul de cercetări. Judecata venise ca un fulger peste Lică. Narcisa părea să aibă o boală a sângelui, una fără leac.

Zvonurile împăinjăniseră tot satul mai ceva ca o pâclă și se aflase de la mic la mare ce nenorocire se abătuse asupra casei Grigore. Narcisa fusese adusă înapoi de câteva zile și starea ei se agrava cu fiecare zi. Lică îmbătrânise prematur la asemenea lovitură și făcea tot ce putea să îi aline suferința alesei sale. I-a servit la bine iar acum, o servea la rău așa cum a promis înaintea tuturor.

Mulți trecură prin mâinile Narcisei, nu numai de-al satului, ci și dimprejur, căci i-a mers vestea harului și frumuseții ei și primea chemări de peste tot, iar Narcisa nu putea să refuze un om în suferință. Că-i vindeca sau nu, era greu de spus, dar suferința le-o curma numaidecât. Acum roata se întoarse și mulți dintre cei ajutați de ea auziseră și se adunau la casa Grigore să se ofere vrednici.

Lică fusese luat prin asalt. Știa de activitatea Narcisei, dar nu bănuise vreodată cât bine a făcut și la câtă lume. Chemarea ei o catalogase ca o dorință de ajutor și nu ca o profesiune. Acum aveau să se schimbe multe din cele presupuse.

Și așa, schimbarea a început cu primul venit, un voinic în floarea vieții, din sat, care veni cu un buchet mare de narcise. Își scoase pălăria de pe creștet și cu ochi umezi strânse mâna lui Lică.

– Dumnezeu să vă ajute, bădie! Eu sunt Marin al lui Butoi. Doamna m-a ajutat mult anul trecut și-i sunt profund îndatorat. Pot s-o văd?

Lică îl pofti îndată la patul Narcisei. Era palidă, slăbită, dar frumusețea nu-i pierise nicicum. Bolnava încărca aerul cu un soi de pace molipsitoare. Marin înaintă cu ochii tremurânzi și se aciuă în brațele nefericitei ca un țânc la pieptul mamei, spre uluirea soțului. Câteva clipe fuseseră binecuvântați de o liniște adâncă.

Marin se dezlipi de pieptul ei și o privi în ochi. Apoi, de nicăieri, îi sărută buzele cărnoase. Erau șterse și uscate. O luă în brațe din nou. Nedumeritul soț îl trase înapoi prietenește pe voinic.

– Să o lăsăm să se odihnească, a spus doctorul.

Marin se îmbărbătă, ștergându-și lacrimile cu brațele păroase. Narcisa zâmbi, privindu-l tras de Lică în odaia de lângă.

– Iartă-mă, bădie, m-a luat cu năduf.

– Ei, lasă, lasă acum. Cum te-a ajutat nevastă-mea?

Lică era senin, ba chiar găsi rost de un surâs. Marin își trase nasul.

– M-au cuprins neliniști greu de potolit după ce mi-am pierdut băiatul anul trecut și eram cu ștreangul la gât.

– Ei, lasă-mă, voiai să te prăpădești? întrebă Lică stârnit. Tu nu știi că Dumnezeu nu iartă astfel de greșeli?

– Bădie, prin ce chinuri am trecut, nu m-ai fi înțeles… așa cum a făcut-o Narcisa. Nu doar că mă înțelegea, dar simțeam că îmi împărtășea durerea. Coborâse în mocirlă ca să mă ajute să mă ridic. Asemenea tărie, spun drept, n-am pomenit de când mă știu.

– Și cum, așa, într-o zi sau?… întrebă Lică parcă abia acum trezit din somnul ignoranței.

– Ce zi, bădie? aproape că plesni Marin de râs. A fost o lună… zi de zi.

Trei bătăi în geam îi întrerupseră pe cei doi.

– Să nu uiți ce voiai să spui. Vin imediat, zise Lică, grăbit să vadă cine era.

Un bărbat mai în vârstă decât el, ce nu-i părea familiar, întinse mâna acestuia și o scutură puternic.

– Am venit s-o văd pe Narcisa. Cum se simte?

– Nu prea bine. Cine?…

– Om binecuvântat de pâinea ei. E înăuntru? și nici nu așteptă răspuns că în câteva clipe se făcu la patul ei, parcă dibuind încăperea. Lică îl urmă nemulțumit. Era peste puterile sale. Când o văzu, și acesta o luă în brațe și îi plânse la piept mai ceva ca o bocitoare.

– Domnule, îl trase și pe acesta Lică, ce te smiorcăi așa la ea? Te rog s-o lași să se odihnească, ce Sfânta Biserică te–a pălit?

– Iartă-mă, om bun, iartă-mă, dar atâta bine cât mi-a făcut femeia asta… Nu suport s-o văd astfel.

– Ia un loc aici, îl conduse pe un scaun Lică. Cum te-ai cunoscut cu ea? Cum te-a ajutat?

Omul oftă prelung.

– Acum vreo… șapte ani să fi fost, m-am îmbolnăvit la plămâni. Doctorii nu-i dăduseră de capăt, ba mai mult, mă condamnaseră la moarte. Am aflat de la un om din satul meu, care o cunoscuse bine. Cred că dureri avuse, de nici nu putea dormi și Narcisa l-a pus pe picioare. Eu când am auzit, am chemat-o îndată, eram disperat.

– Și te-a vindecat? întrebă Lică neîncrezător.

– Mai mult de-atât. Mi-a schimbat toată viața. Așa o femeie, trebuie să fie solia însuși Mântuitorului nostru.

– Așa e, bine spuneți, aprobă și Marin.

Omul își aruncă ochii flămânzi la patul ei. O sorbea nu alta.

– E cineva acasă? se auziră de afară răcnete.

Lică sări în picioare și în câțiva pași se propti înaintea unui om subțirel și zgribulit ce rula o țigară pe buze. Sprijinea cu greu într-un toiag cei peste 80 de ani.

– O caut pe coana Narcisa. Aici e?

– Cine-o caută? se arătă neobișnuit de bățos Lică.

– Tudorache-mi spune, la dispoziția voastră. Unde e? Du-mă la ea.

– De unde o știți? își încrucișă brațele Lică înaintea dorinței moșului.

– Ehe, de mult tare. Ești bărbatul ei?

– Da, sunt soțul Narcisei, spuse răspicat Lică.

– Nu te supăra că-ți spun, dar mă așteptam la altceva. Ce-o fi văzut la tine? spuse omul înaintând cu nerușinare.

Lică se puse în fața acestuia.

– Doctorul a spus că vizitele pot s-o îmbolnăvească mai tare.

Moșul îl ținti în ochi ca pe un obraznic, apoi arătă spre fereastra ce dădea în odaia bolnavei. Cei doi erau în odaia ei, peste ea. Lică se hârjoni înăuntru și îi cuminți pe înfierbântați.

– Vă rog să ieșiți afară, gata, vreți s-o stingeți?!

Moșul o luă și el de mână în timp ce Lică era ocupat cu cei doi. Îi șopti:

– Narcisa, mai ții minte, măi fato?

Bolnava căută cu mirare ochii bătrânului.

– Cum mă vindecai sub nuci, seară de seară… Erai așa de frumoasă… Cum te-am iubit eu, nimeni n-a mai făcut-o, nimeni… Hai, spune că n-ai uitat!

Ochii Narcisei se luminară câteva momente, dar când se ciocniră de ochii uluiți ai soțului ei, fură năpădiți de spaimă. Văzându-l pe Lică înstrăinat de cele întâmplate, pleoapele ei se închinară subit. Soțul ei reuși să-i potolească pe cei trei și să-i tragă în camera de lângă.

– Cum exact v-a vindecat nevastă-mea? întrebă privind pe toți în ochi.

– Narcisa! Narcisa! de afară se auzise.

Alții doi, aproape să se calce în picioare, se proptiseră la ușă, mai că dădeau să intre nepoftiți. Lică își suflecă mânecile și se duse să-i întâmpine.

Uite-așa, casa omului se împlinise de bărbați, care mai de care, veniți la muribundă. Erau zeci și zeci feluriți: mici, mari, subțiri, voinici, tineri, bătrâni și totuși ceva aveau în comun – obsesia după Narcisa.

“Ce le-o fi făcut oamenilor ăstora?” se întrebă Lică, ostovit, deși în adâncul inimii, răspunsul se zbătea ca un cocoș decapitat. Nu-și îngădui asemenea gânduri, nu acum, nu așa… Atâta amar de ani să-i fi fost necredincioasă? După toate câte i-a făcut? Nu, n-avea cum…

Astfel de cugete îl întărâtau pe apărătorul Lică, la capul ei, în timp ce gloata se împingea să o simtă pe nenorocită. O adevărată bătălie purta Lică pentru ea. Narcisa licărea de panică acum. Lacrimile o cotropiseră toată.

– Opriți-vă, mișeilor, c-o omorâți! N-aveți teamă de Dumnezeu?! urlă cât îl țineau plămânii soțul disperat.

În zadar. Câțiva, înțeleși din priviri, îl luară pe sus pe Lică și îl aruncară afară din încăpere. Părea un coșmar, unul al naibii de stăruitor. Se aruncau certuri și pumni în jurul ei, care să o țină, să o atingă, să o ia. Totul părea ireal. Narcisa inutil încerca să îi astâmpere, era mult prea slabă.

S-au călcat în picioare, au luat-o pe sus, au tras de hainele ei de-au dezbrăcat-o, o scenă parcă decupată din iad.

Două împușcături trezi pe toată lumea din nebunie. Se făcu liniște înaintea celui ce ținea un revolver fumegând.

– La o parte, că vă trimit găuriți în pământ! spuse pistolarul pe un ton grav.

Lică se ridică ușor să vadă cine o salvă. Era doctorul, care își făcea loc prin gloata stupefiată până la bolnavă. Înfășură un cearșaf în jurul dezgolitei și o răpi sub ochii tuturor. Lică vruse să reacționeze, dar un gând straniu îl potoli. O privi pe soția lui ce-i căuta ochii printre zeci. Părea mai liniștită și asta cumva îl însenină.

Doctorul o luă în șaretă și așa dispăruseră. Bărbații porniseră după doctor. În zarva ce se stârnise, Lică, cuprins de mânie, apucă pe doi dintre ei și îi mântuise cu câte-un dos de palmă zdravăn. Doar ei trei mai erau.

– Nu plecați nicăieri până nu mărturisiți tot, ați înțeles?!

Adevăr a vrut, adevăr a primit bietul Lică. Ce-a urmat să afle, l-a cutremurat până în adâncul existenței sale. Narcisa lui se îngrijise de nevoiași mai ceva ca de bărbatul ei și o făcea cu patimă carnală. În acel moment, Lică fuse scornit atât de tare că își pierdu conștiința.

Nu știa cât lipsise, dar când deschise ochii, o blondă frumoasă îl ștergea cu un prosop umed. Aceasta îi zâmbi. El, nedumerit, abia deschizând gura:

– Cine ești?

– Cum, nu știi? Sunt Narcisa, soția ta.

– Dar… nu poți fi, n-ai cum, o privi și mai pierdut Lică, parcă văzu o stafie.

Privind-o mai bine, parcă semăna cu soția lui, dar era diferită – roșie în obraji și mai plinuță.

– Stai liniștit, nu te agita acum. Doctorul a spus că-i normal ca după un șoc să nu îți amintești. Hai, încearcă să te odihnești.

– Nu! Vreau să-mi explici. Ce doctor? Ce șoc?

– Liniștește-te, te rog. Of, vezi, exact așa a prezis doctorul că se va întâmpla… Te-ai încăierat cu pacienții, nu mai ții minte, nu? Bietul de…

– Ce tot spui, femeie? Unde mă aflu? Unde sunt? păli Lică îngrozit.

Era împrejmuit de patru pereți albi. Patul ce-l găzduia era la fel de alb.

– Vorbește! continuă acesta pe un ton grav.

Femeia se arătă dezamăgită. Ieși pe hol și făcu semn după cineva. În câteva clipe, sub ochii mirați ai lui Lică, apăru doctorul care dispăru cu Narcisa lui bolnavă.

– Cum e? o strânse pe blondă de umeri mai mult decât prietenește.

Lică dădea din agitație în clocoteală. Porni o serie de zvâcneli ca un posedat. Abia atunci își dădu seama că e legat de pat. Doctorul sări cu o seringă și-l adormi, dar nu înainte de a le vedea îmbrățișarea caldă și auzi râsetele amândurora.

Următoarea dată când deschise ochii, o doamnă asistentă îl dezlegă de pat și îl ajută în scaunul cu rotile. El era mut, ca un pasager într-un trup străin. Aceasta, pe un ton satiric:

– Departe de Grozești suntem, Lică. Am ajuns amândoi la nebuni, plesni într-un râs accentuat dar scurt femeia. Tu mai rău ca mine, dar la nebuni amândoi. Tu măcar aveai șansa unei vieți frumoase… Ce-o fi fost în capul tău s-o iei de nevastă, mă Lică, mă? Tot satul o știa, mă nenorocitule, mă. Of, of, of, de capul tău… cum să n-o iei tu razna cu așa o ușuratică? Ai ales mărul cel mai frumos, dar n-ai știut că era putred înăuntru…

Lică era năucit de cele auzite, împins pe holul sumbru. Când ajunseră în curte, pe măsură ce-i privea pe ceilalți înveșmântați în alb, recunoscu unul câte unul, unul câte unul, ca fiind vizitatorii nepoftiți ai bolnavei sale soții.

– Acum, ia și te bucură și tu cum poți, că de aici nu mai scapi nici de te faci bine, continuă femeia pe un ton înnegurat.

No Comments

Post A Comment

O lume nouă în fiecare săptămână
Te anunțăm noi când apare.
Încalecă!
Nu-ți fă griji, poți descăleca oricând.