Poveschite | Răzbunare făurită
345
single,single-post,postid-345,single-format-standard,ajax_fade,page_not_loaded,,qode-title-hidden,qode_grid_1300,footer_responsive_adv,qode-content-sidebar-responsive,qode-theme-ver-9.5,wpb-js-composer js-comp-ver-4.12,vc_responsive
razbunare faurita

Răzbunare făurită


O femeie sfrijită, încolăcită de un parpalac murdar, bătea pantofii prin bălțile hrănite de ploaia măruntă, pe un drum de pământ, ici și colo mântuit cu vreo piatră. Pasul ei era grăbit și îndreptat spre o urbe ce părea la o bună osteneală distanță. Se opri să-și tragă sufletul și să-și confirme traseul, apoi, parcă epuizată, își reluă goana.

Aproape de marginea așezării, fierarul Zalkos bătea în fierul încins cu toată forța sa. Clocotea sângele în brațele sale cărnoase, peste care părul lung și umed se odihnea. Cu fiecare lovitură, săreau în stânga și-n dreapta scântei îmbrățișate de stropii de sudoare a îndemânaticului, care nu era trecut de 40 de ani.

Dincolo de tejghea, Premutt, un rotofei în floarea vârstei, îmbrăcat în haine alese, își torcea barba în vârful degetelor, privind la fierar cum boteza lucrarea în apă rece. Își pescui ceasul din buzunar, unul auriu, și-l analiză atent.

– Mai ai acolo, meștere? se arătă plictisit burghezul.

Fierarul își trase mâna peste frunte, eliberând broboanele adunate, pe măsură ce se apropia istovit. Așeză înaintea burghezului o spadă și-l privi serios, încleștând mâinile la piept.

– Cu asta se fac o sută de piese, sire.

Burghezul o luă și o cântări atent. Privind la vârfu-i strălucitor, începu să mânuiască spada înspre un adversar imaginar. După ce-și epuiză schemele, o aținti între ochii fierarului. Acesta nici clipi.

– Este formidabilă. Chiar că ești cel mai priceput, coborî burghezul lama în pământ.

Urmă o tură bună de chicoteli entuziaste în timp ce își scotocea adânc buzunarul.

– Pe atât de priceput, pe atât de răsplătit, îi flutură prin față o punguță mai mult decât consistentă.

Fierarul înhăță punguța, dar, spre surprinderea lui, burghezul o ținea zdravăn. Pe lângă ei trecură alții doi, de-o seamă cu burghezul șotios. Provocat de rânjetul acestuia, fierarul smulse punguța din mâinile sale îngrijite, împrăștiind galbenii prin toate părțile. Sări imediat să-i strângă. Cei doi se apropiară de burghez. Era lesne de înțeles că erau de aceeași clasă.

– Să-ți fie ziua bună, Premutt! spuse cel mai înalt, scuturându-i mâna.

– Ah, Mendith, așa cred că și este. Salutări și ție, Vokray, se înclină spre celălalt mai scund burghezul.

Strângând punguța bine, fierarul observă un galben în forja aprinsă. I-au trebuit două mișcări chibzuite să-l scape din dogoare și să-l stingă. Mulțumit că abia se cunoșteau urme, îl sărută și-l puse înapoi în pușculiță, iar aceasta la piept. Cei trei erau o veselie.

– E o avere mică acolo, Zalkos. Să nu-i cheltui pe toți odată, îi transmise pe un ton șiret Premutt.

Asta îi stârni pe ceilalți doi într-un soi de râs. Nici bine nu apucară să plece, că femeia sfrijită de mai devreme căzu înaintea lor, biruită de efort. Premutt sări la ea ca la cel înecat. Cu ajutorul lui Mendith și Vokray, o ajută înapoi pe picioare.

– Zalkos, repede, niște apă! strigă Premutt speriat.

Zalkos, ușor nesigur, se apropie de ei cu un vas de lut. Premutt o ajută să bea câteva înghițituri. Femeia păru că își revine în simțuri.

– Mai bine? o întrebă burghezul.

Încă amețită, dădu din cap de două ori, apoi, parcă amintindu-și, se săltă înfricoșată din brațele oamenilor.

– Vă rog să mă ajutați! Veniți repede!

– Ce e, ce s-a întâmplat? întrebară burghezii alertați.

– Copilul meu! E prins sub car. Vă rog!

Bărbații se uitară unii la alții surprinși. De legai un snop din cei trei burghezi, nu făceau cât voinicul fierar.

– Mergem, desigur, te ajutăm noi, spuse Vokray.

– Da! Mergem cu toții, grăi ambițios și Premutt. Nu, Zalkos? Trebuie să vii, avem nevoie de forța ta.

Femeia se prăbuși în genunchi înaintea voinicului Zalkos, care o privea încă suspicios.

– Unde e? o întrebă acesta.

Femeia se ridică și arătă cu degetul spre ieșirea din oraș.

– Nu e departe, vă rog!

Cei doi o luară de braț pe femeie și porniră într-acea direcție, încurajând-o să-i conducă. Premutt îl privi ușor disprețuitor pe fierarul ezitant și alergă după ceilalți. Zalkos oftă debusolat, uitându-se de jur împrejur după ucenicul său. Îl trimisese cu treabă și neisprăvitul se dădea neîntors.

Își luă inima în dinți, apucă barosul cel mai mare și porni din urma lor. Ambițioasă, ploaia le fusese tovarășă tot drumul. Cei trei au încercat să o liniștească pe femeie, ajutând-o pe rând să se deplaseze, timp în care femeia le povesti necazul de la bun început.

La o bucată de vreme, în fața bărbaților se contură carul rupt în două, o parte strivind picioarele unui băiețel de până-n zece ani. Cum spusese și femeia, nici urmă de cai. Copilul, auzind pașii apăsați ai mamei apropiindu-se, începu să plângă și să urle. Femeia s-a apropiat și l-a luat la piept, liniștindu-l. Bărbații investigară bine carul de jur împrejur, socotindu-i rezolvare. Până să stabilească vreun plan, Zalkos îl apucă pe copil de sub umeri și-l smuci. Copilul întâi se strâmbă de durere, apoi porni un plâns torențial.

– Stai, meștere, că-l omori, sări Premutt la fierar.

Femeia îl mângâie necontenit odată ce Zalkos renunță la idee. Ceilalți se arătară și ei empatici cu micuțul în suferință.

– O fi greu, dar suntem patru, spuse Vokray. Să încercăm să ridicăm de car.

– E singura soluție, adăugă Mendith.

Se proptiră toți în jurul copilului și, scrâșnind din dinți, pocnind din oase, reușiseră să ridice dihania. Copilul se eliberă din capcană și fugi în brațele mamei sale parcă nimic nu avea.

– Ce înseamnă asta? spuse Premutt, privind la femeia ce flutura un pumnal spre ei.

– Sigur trebuie să fie vreo glumă, își scutură palmele Zalkos, privind-o cu cea mai senină față.

– Nu e nicio glumă! se auzi o voce din spatele unui bolovan.

Se întoarseră cu toții. Un om de vârsta lor, păr lung și creț, manta neagră, încorda un arc lung spre ei.

– Dați-ne banii și nimeni nu va fi rănit, spuse femeia.

Lui Zalkos nu-i venea a crede. Își încleștă pumnii, privind barosul la doi metri de el. Premutt privi neputincios, ca și ceilalți doi de altfel.

– Nici nu te gândi! se auzi o voce bătrână din partea cealaltă.

Un bărbat în vârstă, dar în putere, își făcu apariția cu doi cai și o arbaletă micuță îndreptată spre fierar. Se apropie de el și îl căută de galbeni. Ochii lui Zalkos scăpărau furie. Nu puteai să îți dai seama de vrea să sară la gâtul nelegiuitului ori nu. Bătrânul își arătă colții imediat ce găsi punga cu galbeni.

– Și voi? avansă spre ceilalți trei bătrânul.

Fără să stea pe gânduri, aceștia se scormoniseră de buzunare și întinseră palmele cu galbeni. Bătrânul ciuguli tot și în câteva clipe era pe cal împreună cu copilul. Femeia sui pe celălalt animal și, ajutându-l pe arcaș sus, galopă din urma bătrânului. Cei trei începură să bâzâie ca muștele. Zalkos muți, privindu-i pe hoți cum se îndepărtau cu sângele și sudoarea lui.

– Bine că suntem teferi, Zalkos, îi grăi Premutt. Lasă că ne descurcăm noi cumva…

– Am muncit cinci luni pentru acei galbeni…

– Știu, Zalkos, știu, că doar pentru mine ai muncit, spuse Premutt.

– Ce știi tu, sire? Câte nopți am sacrificat…

Apucă barosul și plecă spre oraș, lăsându-i în urmă pe cei trei.

 

Trecuse o lună și Zalkos bătea de zori în fierărie. Și când nu făurea, căuta să vândă cele făurite, căci acasă avea patru pliscuri de hrănit și femeia lui abia ținea pasul cu nevoile lor. Făcuse plângere la paza urbană, dar nu s-a găsit nimeni să-i prindă pe pungași și fierarul își pierduse orice urmă de nădejde.

Într-o zi pe la amiază era cu ucenicul său, încovoind potcoave. Băiatul era plin de zel și pricepuse meseria rapid, iar Zalkos pe cât îl învăța, pe atât îl și lucra, căci așa socotea el de cuviință.

Își făcu apariția Premutt, aranjat și îngrijit, scărmănându-și barba. Își curăță gâtlejul să se facă auzit, totodată își eliberă o mână din mănușă.

– Zalkos!

Fierarul se opri și își întoarse privirea. Premutt îi făcea semne să se apropie.

– Hai, vino, ce naiba?

Zalkos bătu trei pași grei până la el.

– Să-ți fie ziua bună, sire. Ce te pot servi?

– Feciorașul meu împlinește cincisprezece ani peste cinci zile și m-am gândit să-i fac o surpriză. O sabie. O sabie așa cum nimeni n-a văzut, cea mai bună pe care o poți lucra. O sabie din cel mai bun fier care-l ai.

– Fierul de vikingi e cel mai bun, dar costă…

Nici bine nu încheie propoziția, că Premutt îi aruncă un galben.

– … mult…, își continuă propoziția Zalkos.

Premutt îi mai aruncă un galben, pe care fierarul îl prinse între degete, fără să-și ia ochii de la burghez.

– Foarte mult…, adăugă Zalkos.

Premutt se scotoci de câteva hohote și de un săculeț cât o palmă, pe care i-l trânti pe tejghea.

– Ai cinci zile, îi zise și porni pe drumul lui.

Zalkos se apropie de tejghea și luă galbenii, privind omul ce se îndepărta fluierând. Lângă săculeț stăruia mănușa lepădată de zăpăcitul burghez. Zalkos adună monedele în săculeț și îl legă zdravăn de brâu, apoi făcu semn băiatului să-i returneze lui Premutt obiectul uitat.

În câteva clipe, flăcăul reveni cu gura până la urechi.

– Ce te hlizești ca un mistreț? îl asaltă maestrul său.

Băiatul ridică în ochii fierarului un galben.

– M-a cinstit burghezul Premutt.

Zalkos mustăci câteva sunete privindu-i mituiala, când, în coada ochiului, sesiză o urmă. Smulse moneda din mâna băiatului și o măsură atent. Curând, prinse a pâlpâi, realizând că avea același semn de arsură ca și moneda ce-o salvase din forjă, aceea ce i-a fost furată. Îi returnă galbenul băiatului și apucă o bară metalică.

– Vrei cel mai bun fier, burghezule? Pe cel mai bun ți-l dau! grăi apăsat.

– Așa a spus burghezul, maestre, confirmă băiatul, jucându-se cu galbenul pe degete.

Ochii fierarului licăreau în roșu, aprinși parcă în forjă, privind la bara metalică înfierbântându-se neputincioasă. Urmară cinci zile pline, în care omul nostru nu închisese un ochi. Munci și munci și iarăși munci, și din bara metalică sculptase cea mai mândră sabie vreodată înfăptuită. Era lungă și despicată în vârf ca limba unui șarpe. Baza lamei era spiralată și implantată într-un mâner gros, bătut atent de mărețul fierar să semene cu un șarpe.

Se făcu dimineața zilei cu pricina și Zalkos împături bine sabia într-un material catifelat și o așeză într-o cutie lungă de lemn. O închise și i-o înmână băiatului.

– Du-o lui Premutt și urează-i felicitări din partea mea. Să-i spui că sabie ca asta nu există și să o încerce el întâi. Iar tu să nu-ți pui labele pe ea, ai auzit?

– Da, maestre, am auzit, spuse băiatul punând cutia sub braț.

Apucă drumul spre Premutt, ciripind un cântec vesel. Drumul către acesta era de o oră, dar băiatul îl parcurse mai repede. Îl întâmpină în poartă una din slujnice. Aceasta îl conduse înaintea lui Premutt, care se pregătea de fiesta junelui său.

– Ah, băiete, mi-ai adus sabia?

– Da! Maestrul a bătut la ea zi și noapte, noapte și zi. Sărmanul nu a închis un ochi, dar a scos din foc un demon de fier, sire.

Băiatul deschise cutia și îi arătă lui Premutt. Lama argintie strălucea ca o oglindă în soare.

– Maestrul și-a dat silința să o împacheteze frumos.

– Da, foarte frumos, luă cutia Premutt și o închise la loc. Bravo, să-i transmiți mulțumirile mele lui Zalkos. Asta e pentru tine, îi aruncă un galben tânărului.

Băiatul îl prinse și se înclină înaintea burghezului.

– Să vă trăiască prințul, sire! îi spuse și porni la fugă.

Premutt strigă după slujnică, căreia îi spuse să-l aducă pe tânărul sărbătorit. Câteva momente mai târziu, un pui de om înfoiat în veșminte țipătoare își făcu apariția. Era așchie din trunchiul lui Premutt.

– Tătucă, m-ai chemat?

Premutt îi predă cutia de lemn băiatului. Acesta o smulse și o deschise pe nerăsuflate. Ce sunete a scos flăcăul mai departe, ar fi împlinit inima oricărui părinte. A luat sabia de mâner și a ridicat-o în aer ca un rege înaintea poporului. Era grea pentru el, dar băiatul o ținea încordat din toate încheieturile în fața tatălui.

Ce-a urmat în acea cameră, a uluit întreg ținutul ani la rând. Din mânerul gros al sabiei, au izbit două lame ca dintr-un briceag, așa de ascuțite că au retezat degetele tânărului fără să simtă. Blestemele au țâșnit din gura burghezului ca sângele din mâinile betejite ale băiatului.

Nici bine nu ajunsese ucenicul lui Zalkos înapoi, că din urma sa își făcu apariția o armată mică de călăreți. Opriră în fața fierăriei și descălecară. Din teci își scoaseră toți armele. Premutt sufla greu, de parcă el alergase și nu calul.

– Zalkos!

Fierarul îi întâmpină cu barosul său, pregătit de răfuială.

– De ce, Zalkos? Ce ți-a făcut băiatul meu? Răspunde!

Fierarul privi mâinile intacte ale burghezului și imediat îl străfulgeră în ochi pe ucenicul său. Vru să-i mântuiască obrazul cu un dos de palmă pentru neascultare, dar își curmă reflexul.

– Tu, sire… Tu mi-ai făcut. Cu băiatul tău n-aveam nimic de împărțit.

– Ți-am dat lucru, te-am plătit și așa îmi mulțumești tu?

– Nu te mai preface, sire, am aflat că tu m-ai tâlhărit! își păstră sângele rece fierarul, încleștând pumnii pe baros.

– Obraznicule, cum îndrăznești?! Luați-i capul, oșteni!

A urmat o scenă demnă de amintit. Fierarul a pus la pământ zece oameni până l-a doborât din spate sabia mișelului Premutt. I-au așezat capul pe o buturugă și unul din oșteni i l-a retezat. Ultima imagine a fierarului a fost chipul ucenicului său, rânjând cu satisfacție.

Ce-o fi socotit Zalkos în ultimul său gând, n-om afla niciodată. Dar noi putem trage o judecată limpede, căci, cum nimeni altul nu-i știa methnele, fierăria a rămas a ucenicului și a familiei acestuia: femeia sfrijită cu copilul, bărbatul cu păr creț și bătrânul.

No Comments

Post A Comment

O lume nouă în fiecare săptămână
Te anunțăm noi când apare.
Încalecă!
Nu-ți fă griji, poți descăleca oricând.