Poveschite | Și asta nu e tot
468
single,single-post,postid-468,single-format-standard,ajax_fade,page_not_loaded,,qode-title-hidden,qode_grid_1300,footer_responsive_adv,qode-content-sidebar-responsive,qode-theme-ver-9.5,wpb-js-composer js-comp-ver-4.12,vc_responsive
si asta nu e tot

Și asta nu e tot

Pânza sângerie a văzduhului era întinsă peste tot orașul. De după blocuri, în orizontul îndepărtat, un ochi luminos își pierdea ușor din intensitate. Străzile îndreptaseră pe majoritatea spre destinațiile lor.

Doi bărbați, nu departe de patruzeci, trecuseră grăbiți unul de celălalt, dar nu se îndepărtaseră mult, căci conștiințele îi întoarseră pe amândoi ca într-o încleștare gravitațională.

– Oho, Miroane, să nu te recunosc! porni cel mai voinic dintre ei, un bărbos roșcat.

– Petre! spuse celălalt deloc entuziasmat, subțirel și elegant.

– Câți au trecut, cinci, șase ani?

– Mai degrabă opt. Ce faci?

– Bine, bine. M-am strecurat din casă fără să mă vadă nevastă-mea să iau un cadou aniversar.

– Felicitări, nu știam că te-ai însurat. Câți aniversați?

– Zece ani…

– Felicitări. Copii?

– Trei moțate. Tu? îl întrebă pe Miron analizându-i totodată degetele.

– Nu, mulțumesc. Țin prea mult la mine și la timpul meu.

Petru stârni hohote gălăgioase.

– Știi ce, apoi spuse, eu înțeleg perfect! Dar tu chiar înțelegi? și pofti la o nouă porție de râs.

Miron nu gustă din gluma sa. Era un tip mai serios, poate chiar cinic, fapt ce-l liniști devreme în amuzament pe Petru. Acesta continuă:

– Auzi, dacă tot ai timp, n-ai vrea să mai povestim la o bere? Cred că o oră nu mă dă nimeni dispărut.

Bucuria lui Petru izvora din interior; ușor de observat caracterul său ghiduș. Miron nu putu să-l refuze și, o oră mai târziu, erau deturnați de câte trei halbe. Veselia lui Petru depășise propriile recorduri, ba chiar părea și mai roșcat. Se întoarse după chelner.

– Tinere, plinul aici, te rog! Fără plumb.

Miron era un grad mai relaxat, dar departe de a fi amuzat, fapt ce-l stârni pe Petru cum statuietele idolatrizate pe Moise.

– Mă, Miroane, mă! Mă, Miroane, mă! Tu te protejezi de tot ce-ți suflă viață, mă! Zici că salvezi timp, mă, dar ce faci cu el, Miroane?!

Miron îl urmări atent. Răspunse nesigur după câteva clipe alerte:

– Sunt programator, Petre. Am o mică afacere cu douăzeci de angajați…

– Asta mi-ai spus, Miroane, dar nu-mi răspunde la întrebare. Ce faci tu cu timpul? Cu adevărat, îl trăiești?

– Știu că întrebarea ta e mai profundă, dar…

– Lasă-mă să-ți spun o poveste, Miroane, îl întrerupse Petru. O poveste din care să înțelegi mai bine. A fost odată un tânăr de treizeci de ani, nu mai mulți. Și într-o dimineață, s-a trezit mai morocănos ca de obicei, drept urmare a petrecerii vecinului de deasupra sa. „Cine face petreceri în noaptea de joi”, se gândi el. Soția lui pregătea micul-dejun în bucătărie, fapt care nu l-a încântat deloc, ba chiar l-a iritat pentru că bucatele pregătite nu erau pe placul lui și mai erau și excesiv de condimentate, sau poate așa păreau în acea dimineață. A mâncat jumătate de porție, a bolborosit o mulțumire fadă soției și a ieșit la muncă, lăsând-o pe aceasta uimită și ușor frustrată. Pe scări s-a ciocnit de bătrânelul de la doi și a scăpat servieta împrăștiind hârtiile din ea ca tunurile de confeti. I-a zis vreo două ghiujului, stai liniștit, mai ales că acesta era vesel peste poate, dar nici că i-a surescitat conștiința.

Miron era absorbit în poveste. Nu spunea nimic ca nu cumva să-l întrerupă. Petru continuă:

– Și-a strâns catrafusele și s-a cuibărit în spatele volanului. A oftat prelung, dorindu-i moșului o întâlnire romantică cu necuratul. A pornit în trombă spre serviciu. Lucra la un birou în centru și timpul nu era de partea sa, așa că dă-i pedală. Surprinzător, deși toamna era pe final de program și frigul nu era deloc timid, traficul transmitea semnale prietenoase; ce mai, o dimineață lină. Hai, că nu-i rău, și-a spus el și până să-și permită un surâs lăuntric, o mașină de teren l-a depășit în mare viteză, ștergându-i portiera și oglinda, care a și cedat. Nici un semn că ar opri, ba chiar a accelerat banditul. Cum să-l lase să scape, tu l-ai fi lăsat, Miroane? Nu, a călcat-o de jar a mâncat. Cum grăbea omul nostru, cum și cel din mașina din teren, că își dăduse seama de urmărire. Asta i-a furat mințile. Nici nu s-a gândit că se îndrepta spre ieșirea din oraș. Scai s-a ținut de el. Nu știa ce va face dacă-l va prinde, nu, el voia să-l prindă și-atât. Habar n-am cât a ținut episodul acesta, dar într-o depresiune mult în afara orașului, unde era o porțiune mai lată de șosea, omul a forjat motorul dincolo de roșu să apuce să-i vadă mutra nesimțitului. Și cum s-a apropiat din umărul lui, pe exterior, a apucat pentru o secundă să-l vadă. Era un puști, poate nici vârsta legală nu o avea. Tot în acea secundă, în dreapta lui se îndreptă pe scaun o femeie cu trăsături frumoase, ce avea bustul dezgolit. Îți dai seama ce făceau ăia doi, Miroane, nu?! Și asta nu e tot.

Miron afirmă din cap, complet mut. Petru luă o gură lacomă de bere, apoi reintră în spiritul narativ:

– În acea instanță s-au întâmplat două lucruri, Miroane. Omul a realizat că a pierdut aproape o oră alergând ca prostul după un teribilist care poate nici că știa de existența sa și… a dat într-un dâmb care l-a scos pe margine direct într-o vale de copăcei. Noroc că n-a pățit nimic, ar fi fost un gând normal. Nu, omul era roșu de mânie că nenorocitul l-a adus în situația aceia. Și cum necazurile vin la pachet, telefonul său nu avea pic de semnal. Au urmat o serie de înjurături “á la carte”. A ieșit din mașină și a urcat la șosea. Era incredibil de pustie. După câteva minute, poate zeci de minute, nu știu exact căci frigul a schimbat ritmul temporal, omul a decis să urce un deal impunător, în speranța că sus va avea semnal la telefon.

Petru mai luă o gură de bere în timp ce privi la halba plină a colegului său. Apoi oftă prelung.

– Miroane, Miroane, am să-ți spun ce-a urmat să pățească acel om în ordinea întâmplată. Și-a agățat haina într-o creangă de a înjumătățit-o, a călcat într-o baltă ce părea superficială, dar a trecut cu piciorul de genunchi pierzând un pantof și a alunecat pe o pătură de frunze uscate și umede scrântindu-și o mână. Dar când a ajuns sus, aburind ca un izvor termal, măcar avea două linii de rețea. A apelat imediat la prietenul lui cel mai bun.

Petru lăsă un pic de suspans ca să-și mai dreagă gâtul, moment de care profită și arșița lui Miron. Petru îl privi în ochi și continuă apăsat:

– Dar nici salut n-a apucat să spună aceluia, că trei pui de urs au apărut de nicăieri și l-au înconjurat. Tremura ca varga, Miroane, ca varga-n vijelie; căci știi și tu, acolo unde-s pui…

Miron dădu din cap, în semn afirmativ că să-l încurajeze să povestească mai repede.

– A mâncat pământul nu alta. N-a mai ținut cont de noroi, de crengi, de pietre, de știu eu câte altele și a sporit ca la olimpice. Și cum graba strică treaba, iar buturuga mică răstoarnă carul mare, la viteza ce a prins-o, s-a dus de-a berbeleacul de unde-a venit. L-a stabilizat gravitația și doi copaci siamezi. De atâta adrenalină, nu a realizat ce a pățit, Miroane, îți dai seama. Și s-au întâmplat două lucruri: ca prin minune telefonul lui, crăpat dar funcțional, aterizase chiar lângă el, iar el și-a pierdut conștiința, nu îninte de a vedea pe telefon că de fapt era sâmbătă. Îți dai seama, Miroane, tu realizezi ce-ți spun? Și asta nu e tot.

Petru ridică mâna după chelner și-l rugă să mai aducă două, asta ca să-l grăbească și pe Miron căci era în urmă.

– Ce se mai putea întâmpla? L-a ajuns ursoaica?! se arătă Miron terifiat.

– Hai, că-mi ești simpatic, Miroane! Te-a captivat, deci. Ei bine, nu ursoaica, ci coma și mai apoi moartea…

– Cum moartea?! năpusti Miron nemulțumit. Se lovise tare sau ce?

– Moartea clinică, Miroane, și-a spart capul, vorbi mai în liniște Petru. Și el a văzut asta, căci, merge povestea, cum că a avut o experiență în afara trupului. Și-a văzut capul înfășurat tot de bandaje, trupul într-un pat de spital și doctori năpustind la semnalul liniei izoelectrice ce-i avertiza moartea. În timp ce-i făceau manevre de resuscitare, spiritul său a părăsit salonul în care erau și a dat în hol. A recunoscut spitalul, era cel din orașul său, iar după colț, în sala de așteptare, parcă mânat acolo, era soția sa, îngrijorată, în brațele celui mai bun prieten al său, cel pe care îl și sunase. Miroane, omul a mai văzut îmbrățișări și sărutări prietenești, dar ale lor erau departe de a fi. Când s-a apropiat de ei, a auzit-o pe soția lui oftându-și regretul de a nu-i fi mărturisit de relația lor intimă.

– Cred că a înnebunit, așa-i? Uite de asta nu mă-nsor eu, izbucni Miron, vizibil mâhnit.

– Ei, prietene, vezi tu, aici se întoarce povestea. Bărbatul nu simți nimic mai mult decât părere de rău și compasiune pentru cei doi, căci păreau sinceri și îndrăgostiți, iar soția lui, deși tristă, îi simțea parcă iubirea pentru prietenul lui. L-a cuprins amărăciunea nu nebunia, Miroane, regretul că a fost orb, regretul că nu a realizat ce-a avut până a pierdu. Dacă spiritele lăcrimează, sunt sigur că acesta a plâns atunci și acolo. Și asta nu e tot.

Petru pauzase din nou ca să mai adauge cărbune în cuptorul suspansului lui Miron. Acesta era la capacitate maximă oricum. Îl opri din a ridica halba de pe masă.

– Nici nu te gândi! Termină povestea! Toată!

– Ori doctorii, ori vreo ființă supremă ori dorința lui de a îndrepta lucrurile, l-au readus la viață. Și când a deschis ochii, a strigat după soția sa. Au povestit, au plâns, au acceptat și s-au bucurat împreună. Desigur că au decis să rămână prieteni cu toții.

Miron șezu pe gânduri câteva clipe, apoi se rezemă ușor de spătarul scaunului, revenit din flama suspansului, și spuse:

– Eh, știu și eu… poveștile astea sunt de obicei hiperbolice.

– Miroane, omul tocmai fusese pe muchie de pierzanie. Ce poate fi mai rău de atât? Asta a și realizat, că trebuie să ia lucrurile în joacă. Seriozitatea sobră l-a paralizat într-o stare neutră, ba chiar hrănită de o agonie insesizabilă.

– Petre, mă pierzi cu metaforele tale. Înțeleg ce spui, chiar înțeleg, dar ai apelat la emoții printr-o fantezie ca să îmi arăți o lecție. Mă întreb, dacă i-ai fi spus povestea asta acelui om, ar fi înțeles ceva, ar fi făcut vreo schimbare? Nici nu cred și nici nu avem de unde să aflăm. Omul poate înțelege doar atunci când el însuși este curentat de nenorociri. Dar e interesantă povestea…

Miron gesticula de parcă explica teoria relativității. Nu îi trebui mult ca să dea peste halba plină de bere și să o verse în propria poală.

– Fir-ar să fie! reacționă proaspăt botezatul.

Se săltă în grabă și dădu peste masă, cârligând și halba lui Petru, vărsând-o peste el. Acest lucru îl stârni pe Petru în hohote grosolane. Miron mai tare se înfurie și în doi pași necalculați lovi pe chelner și două pahare de vin roșu. Petru se înneca în propriul râs. Miron nu mai suportă și ieși din local. Petru se potoli și stigă după el:

– Miroane, vino înapoi, omule!

Miron, nici nu întoarse capul. Trecu strada în grabă neluând în calcul biciclistul ce se apropia și desigur că îl incomodă. Se alesese imediat cu o scatoalcă de la acesta. Petru se schimbă la față văzând mânia lui Miron cum urcă în mașina sa și porni în trombă în direcția biciclistului. Oftă prelung lăsând capul în jos. Își imagină tot felul de scenarii cu bietul Miron, trecându-și mâna prin păr și pipăi peticul de titan din cap.

În câteva momente, proaspăt fulgerat de o revelație, Petru zâmbi și pe un ton pozitiv, spuse chelnerului ce îngenunchea în fața dezastrului:

– Și asta nu e tot.

No Comments

Post A Comment

O lume nouă în fiecare săptămână
Te anunțăm noi când apare.
Încalecă!
Nu-ți fă griji, poți descăleca oricând.