Poveschite | Test apocaliptic
401
single,single-post,postid-401,single-format-standard,ajax_fade,page_not_loaded,,qode-title-hidden,qode_grid_1300,footer_responsive_adv,qode-content-sidebar-responsive,qode-theme-ver-9.5,wpb-js-composer js-comp-ver-4.12,vc_responsive
test-apocaliptic

Test apocaliptic

Întunericul peșterii era brăzdat de izbucniri galben-roșiatice la câteva momente, astfel ca, cele trei figuri mute și înspăimântate să se ghiontească din ochi. În depărtare, se auzeau urletele semenilor atât de disperate cum numai în abatoare le-ai auzi, dar cei trei nu puteau decât tresări. Intrase în ei o frică paralizantă, halucinantă chiar.

– E cineva acolo? răsări o voce feminină, osândită, din afara peșterii.

Prima reacție a celor trei a fost una egoistă, dar apoi, fata dinăuntru ieși la gura peșterii și o trase pe cea de afară.

– Aici vei fi în siguranță… cred, spuse salvatoarea poftind străina printre ei.

– Mulțumesc, mulțumesc din suflet! E prăpastia ce-o prevestise Biblia de mult timp, trebuie să fie, nu?

– Nu știm, doamnă, de unde să știm? Arătăm noi a apostoli? Se auzi vocea pițigăiată a bărbatului slab, trecut de prima tinerețe, cu musteață deasă ce-i acoperea toată buza de sus.

– Doamna e speriată, nu cred că-i momentul pentru parodii stupide, spuse fata ce o invitase pe femeie.

Mustăciosul înghiți în sec și se rezumă la haosul de afară. Celălalt era un băiat până în treizeci, cu o acnee severă pe față, impotent de-a binelea, căci părea să zică ceva dar nu izbutea. Fata, o brunetă plinuță, dar fermecătoare într-un mod misterios, îi trase și lui o privire autoritară.

– Tu ce te uiți așa? Ai o vorbă bună de spus? Dacă nu, taci!

Băiatul întoarse și el privirea rușinat parcă văzu goală pe mama lui. Mustăciosul își drese gâtul gălăgios ca răspuns în locul timidului. Se aprinse cerul ca în urma soarelui, însoțită apoi de o lovitură de bici. Toți cei patru se ghemuiră în colțurile lor.

– Doamne, iartă-ne păcatele! murmură nou-venita.

– Dacă ne ierta, nu mai ajungeam aici, femeie! Tu nu gândești? îl mâncă limba pe mustăcios.

Imediat se înroși noaptea și din urmă se iviră țipete.

– Dacă nu ne arde lava, ne omoară fumul, se auzi vocea timidă a băiatului.

Ceilalți îi serviră priviri dure pocitului. Mustăciosul oftă. Alte strigăte se înăbușeau nu departe de ei.

– Trebuie să ieșim de aici! spuse femeia mângâindu-și burta.

Din spatele sacoului se putea observa acum sarcina.

– Ah, stați jos, nu vă agitați, nu văzusem că sunteți cu copil, sări fata în ajutor. În a câta lună sunteți? Ce e?

– Nici nu mai știu exact… șase luni și trei săptămâni mâine, regiză o ușoară fâstâcire gravida. Fetiță.

Fata se apropie de burta mamei și nici bine nu o atinse că cerul își arătă furia din nou.

– Trebuie să o scoatem de aici, spuse fata imediat.

– Stai locului, fetițo, unde să pleci? Crezi că te așteaptă Mântuitorul cu limuzina afară?

– Dumnezeu e bun, noi suntem păcătoșii! izbucni gravida parcă fusese ea jignită.

Mustăciosul o apucă de braț și o bruscă până în gura peșterii pe femeie. Fata interveni, dar fără rezultat.

– Dumnezeu e bun?! Arată-mi tu unde e bun, cu cine?

Imaginea era apocaliptică: orașul, la baza vulcanului ce scuipa pară, era la o bună distanță de ei, în flăcări. Lava înroșită se întindea peste tot ca o melasă pe turtă și norii negricioși încărcau văzduhul, crăpându-l de fulgere. Gravida se pierdu în groaza ce o vedea.

– Mark… apucă să spună ea până să o izbească jalea.

Cu fiecare hohot și suspin, mustăciosul se înmuie până o eliberă de tot. Femeia căzu în brațele fetei bătăioase.

– Liniștește-te, va fi bine, cu toții avem pe cineva în, în… oroarea asta, spuse fata. Hai mai bine să spunem o rugăciune.

Gravida se puse în genunchi ascultătoare. Fata făcu semn băiatului să se apropie și el. Acesta făcu întocmai. Împreunară cu toții mâinile și începură incantațiile cerești. Curând, ocara naturii păru a se înăspri și mustăciosul începu să-și scarmene părul ascultându-i pe ceilalți cum șușoteau indescifrabil.

Că se liniști de la sine, ori rugile celor trei chiar funcționară, prăpădul dădea semne de acalmie. În peșteră se așternuse un covor de cenușă, inclusiv pe cei patru ce adormiseră, iar afară priveliștea era monocromă și lugubră. Totul era gri, de la sol la cer. Pe ici, pe colo, se mai zăreau puncte roșii, acolo unde pământul încă era încins. Căldura se mai potolise, urletele, și ele. Mustăciosul se scutură bine, se ridică și verifică telefonul mobil. Lipsa semnalului îl determină să îl folosească pe post de lanternă. Ceilalți trei făcură și ei ochi, mai mult sau mai puțin confuzi.

– Mi-e sete…, se afirmă gravida. Aveți vreun strop de apă?

– Eu nu, spuse băiatul timid.

– Nici eu, confirmă și fata.

Gravida nici bine nu apucă să își ofteze disperul, că bărbosul îi spuse cum că ar fi avut în mașină, desigur, dacă aceasta mai era întreagă. Și, cu un curaj nebănuit, ieși din peșteră.

– Voi ați venit împreună? întrebă gravida pe cei doi.

– Nu, răspunse imediat băiatul. Doar că eram cu mașinile în coloană când a izbucnit vulcanul și ne-am refugiat pe deal. Așa am dat de peșteră.

– Ah, deci ale voastre erau… Când am văzut mașinile pe margine, am făcut la fel ca voi. Sigur a fost un semn de sus.

– Sigur a fost, spuse și fata. Cum te simți?

– Însetată și înfometată. În rest… bine, scăpă un chicot ironic femeia.

Băiatul se apropie de ele și se scotoci de un baton de semințe, turtit și rupt, pe care îl înmână gravidei. Aceasta îi mulțumi și rupse ambalajul cu sălbăticie. Mușcă cu lăcomie și apoi înlemni de parcă văzuse un șarpe.

– Credeți că orașul a fost avertizat la timp?

Fata dădu din cap fără pic de habar. Băiatul păru mai informat:

– De obicei se prezice bine, dar acum… acum pare diferit. Cred că au fost alți factori care au determinat erupția.

– Scuză-mă, cine ești tu? se băgă peste el fata, oarecum iritată.

Acesta întinse o mână plăpândă.

– Daniel. Prietenii îm spun Danny, își dezveli toți dinții acesta.

– Christine… prietenii îmi spun Christine.

– Eu sunt Mary-Anne, se introduse și viitoarea mămică, isprăvind batonul.

– Cu ce te ocupi, Danny?

– Programator.

– Ah, computere… și de unde știi tu de factori de erupție și chestii dintr-astea?

– Mă… mă pasionează, da… citesc.

– Și ce crezi tu că s-a întâmplat de fapt?

– Cred că are legătură cu…

– Ai noroc! apăru mustăciosul cu o sticlă de apă.

– Cum e afară, cum arată șoseaua? năpusti asupra lui Mary-Anne.

Mustăciosul mișcă capul în semn de negație, apoi continuă:

– Va trebui să mergem pe jos.

– Nu cred că voi putea…

Gravida își mângâie burta cu subînțeles.

– Atunci vei rămâne singură aici.

– Nu te lăsăm, interveni Christine. Nu-l asculta, ne descurcăm noi cumva.

Mary-Anne îmboboci un zâmbet, unul care o molipsi și pe fată.

– Eu spun că e mai bine să rămânem până se liniștește cenușa asta, continuă Christine. Tu ce spui, Danny?

– Eu? Nu știu dacă…

– Dacă stăm, murim. Asta v-o garantez eu, se băgă mustăciosul peste băiat cu toată nesimțirea, pe picior de plecare. Dacă vreți să mergeți cu mine, acum e momentul.

Nici bine nu termină de zis, că abandonă peșteră. Christine strigă după el:

– Domnule! Insist să stăm împreună, să facem un plan bun! M-auziți? Hei!

– Eu cred că ar fi bine să mergem cu el.

Băiatul porni și el în josul dealului după bărbat. Christine nici nu avuse timp să reacționeze.

– Stați! strigă fata după cei doi. Venim și noi!

O ajută pe gravidă și ieșiră de mână. Nici bine nu ieșiră, că cenușa și întunericul îi acaparaseră așa încât nu zăreai să faci următorul pas. Absolut totul era înecat în cenușă.

– Stați! strigă fata. Stați, să nu ne pierdem!

– Urmați-mi vocea, se auzi mustăciosul la o distanță considerabilă.

– Așteptați-ne! Hei! La naiba.

– Să ne grăbim, spuse gravida, smucind-o pe Christine, dar nici bine nu termină, că alunecă pe o stâncă și o trase și pe Christine cu ea.

– Stop! cuvântă o voce robotică, difuză, pe fundal.

În câteva clipe, lumea apocaliptică păli ușor, ușor, până când dispăru de tot. Christine, ajutată de un domn, își dădu ochelarii jos.

– La naiba, ah! spuse aceasta iritată.

– Vă rog să mă urmați, spuse domnul și porni pe un hol de sticlă.

Christine îl urmă. Era îmbrăcată la patru ace. Tocurile ei se izbeau nervoase de dușumeaua strălucitoare. Domnul o pofti într-un birou unde era o femeie ce o aștepta.

– Sincer, Christine dragă, sunt dezamăgită, nu ai trecut testul.

– Doamna Nina, vă rog, mai dați-mi o…

– Aveai referințe bune, mă așteptam la un scor mai bun.

– Pot mai bine, știu că…

– Vezi tu, Christine, coorporația noastră îi vrea pe cei mai buni… iar tu nu ești printre aceia. Simplu. Nu fi supărată.

Ultimul cuvânt fusese însoțit de o apăsare de buton din partea doamnei de la birou, un buton ce îl aduse pe domnul de mai devreme.

– Vă rog să mă urmați, îi spuse acesta, arătând spre ieșire.

Christine îl privi pierdută câteva clipe, apoi făcu întocmai cerinței. Îl urmă pe holul de sticlă câțiva pași buni, apoi, de nicăieri, îi veni fetei să o ia la fugă înapoi spre biroul doamnei Nina. Nu bătu, ci intră direct. Pentru un moment, ochii doamnei Nina păreau că tună și fulgeră, dar imediat se contopiră cu buzele într-un zâmbet de satisfacție.

– Stop! se auzi vocea robotică din nou.

No Comments

Post A Comment

O lume nouă în fiecare săptămână
Te anunțăm noi când apare.
Încalecă!
Nu-ți fă griji, poți descăleca oricând.